Seria Turnul întunecat - Stephen King

Am mai povestit pe blog că-mi place foarte mult cum scrie Stephen King. În biblioteca mea personală, cele mai multe cărți scrise de un autor sunt cărțile lui King. Am început cu ceva timp în urmă să citesc seria ”Turnul întunecat”, dar nu am terminat-o, am ajuns până la volumul cu numărul 5 - ”Lupii din Calla”. Este o serie de romane scrise de Stephen King, care urmărește drumul lui Roland Deschain, ultimul pistolar, într-o lume aflată la granița dintre real și fantastic. Este o poveste despre căutare, destin și prietenie, unde elemente de western, horror, fantasy și science-fiction se împletesc într-un mod unic.

Seria are 8 volume:

1. Pistolarul (The Gunslinger, 1982; revizuit 2003)
2. Alegerea celor trei (The Drawing of the Three, 1987)
3. Ținuturile pustii (The Waste Lands, 1991)
4. Vrăjitorul și globul (Wizard and Glass, 1997)
5. Vântul prin gaura cheii (The Wind Through the Keyhole, 2012 - plasat cronologic între volumele IV și V, dar publicat mai târziu.)
6. Lupii din Calla (Wolves of the Calla, 2003)
7. Cântecul lui Susannah (Song of Susannah, 2004)
8. Turnul Întunecat (The Dark Tower, 2004)

Azi, voi povesti doar despre ultimele două volume citite, urmând, ulterior, când îmi permite timpul să povestesc și despre primele volume citite.

4. Vrăjitorul și globul de cristal

Roland, ultimul pistolar, împreună cu prietenii lui merge în căutarea Turnului Întunecat, și după ce scapă de furia sinucigașă a monoului Blaine, ajung în versiunea apocaliptică a orășelului Topeka, din Kansas. În drumul spre un palat de cristal, Roland se întoarce în trecut și le povestește cum a devenit pistolar, cum și-a pierdut iubirea vieții lui și cum a ajuns să caute Turnul Întunecat.
Povestea lui Roland este una de dragoste, dar și foarte tragică, însă nici prezentul nu e chiar roz deoarece magia și pericolul se împletesc la tot pasul.
Din cele 4 volume citite până acum mi-a plăcut foarte mult acest volum și precedentul "Ținuturile pustii". Volumul 4 este o dramă de proporții, are și suspans și acțiune...cel mai mult mi-a plăcut povestea de dragoste dintre Roland și Susan.
Mi-au plăcut mai multe citate, dar în agendă mi-am notat unul singur:

”Când ai de meditat trebuie să meditezi în purgatoriu.”(pag. 193)

Monoului Blaine îi plăceau ghicitorile, așa că voi posta și eu câteva, să vedem la câte știi să răspunzi:

1.Ce zboară pe sus și nu-l vezi?

2. Cine umblă, dar n-are picioare;

Cine are gură, dar nu vorbește;

Cine are pat, dar nu doarme;

Cine are brațe, dar n-are mâini?

3. Ce are patru picioare dimineața, două picioare după-amiaza și trei picioare noaptea?

4. Dacă îmi spui pe nume nu mai sunt aici. Cine sunt?

5. Alimentează-mă și voi trăi. Dă-mi de băut și voi muri. Cine sunt?

6. Trec prin fața soarelui și totuși nu am umbră. Cine sunt?

7. Deși e ușoară ca fulgul, nimeni n-o poate ține mult timp.

8. Dacă mă frângi, eu merg totuși mai departe. Dacă mă poți atinge, menirea mea s-a împlinit. Dacă mă pierzi, trebuie să mă găsești degrabă c-un inel. Cine sunt?

9. Ce poate urca pe un horn în jos, dar nu poate coborî pe un horn în sus?

Răspunsuri ghicitori:

Deschide

1. Vântul
2. Râul
3. Omul, care se târăște în mâini și genunchi în pruncie, umblă pe două picioare când e adult și merge sprijinit în baston la bătrânețe.
4. Liniștea
5. Focul
6. Vântul
7. Respirația
8. Sufletul omenesc
9. Umbrela

Acestui volum i-am acordat 5 steluțe pe Goodreads.

4,5 .Vântul prin gaura cheii

Roland Deschain de Gilead este singurul pistolar rămas în viață iar aventura lui în căutarea Turnului Întunecat continuă cu volumul punte 4,5. În acest volum pistolarul bătrân povestește despre viața pistolarului tânăr.
Aventura se petrece în Lumea de Mijloc, această lume se află în apropierea lumii noastre și se întrepătrunde cu aceasta, în unele locuri existând uși între aceste lumi. Prin aceste uși și-a "luat" Roland cei trei prieteni care formează ka-tetul (Eddie, Susannah si Jack - toți din New York, dar din timpuri diferite). În aventura lor s-a alăturat și un billy-bumbler - Ete, care este originar din Lumea de Mijloc.
După ce părăsesc Palatul de Cristal pornesc pe Calea Grinzii spre Turnul Întunecat. Pe drum îl întâlnesc pe Brix, un bătrân luntraș, care îi trece râul Whye și le dă indicații despre cel mai bun adăpost care îi poate apăra de furtuna-furtunilor, pe care tocmai o prevestise prietenul lor Ete.
Trebuiau să ajungă cât mai repede în casa de rugăciuni aflată pe drumul vechi al Callei.
Ajung la timp cât să strângă lemne pentru focul care va arde continuu toată noaptea pentru a nu muri înghețați. Niciunul nu a dormit în acea noapte, deoarece trebuiau să întrețină focul, acesta este momentul în care Roland le povestește despre tânărul pistolar Roland.

Voi pune și câteva citate din carte, care mi-au atras atenția:

”Groaza e ca un vierme care trebuie dat afară înainte de a apuca să se împuieze.”

”[...]orice obiect poate deveni magic, dacă e ținut de mâna care trebuie.”

”Dar de ce să ne amărâm căutând norii de furtună care sunt deocamdată dincolo de orizont?”

”Mai devreme sau mai târziu cădem cu toții.”

”Timpul este o gaură de cheie, își spuse el, privind la stele. Da, așa cred. Uneori trebuie să ne aplecăm ca să ne uităm prin el. Iar vântul pe care îl simțim atunci cum ne mângăie obrajii - vântul acela care suflă prin gaura cheii - este răsuflarea întregului univers.”

Mi-a plăcut cartea, dar nu a fost wow. I-am acordat 3,5 steluțe.

Pe măsură ce voi citi și celelalte volume voi împărtăși pe blog impresiile.

Înscriu această postare în tabelul ”Citate favorite”, găzduit de Suzana.

Pe curând!📖

Experiență gastronomică la Bononia - MFC

Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! 😄 Vei cunoaște o mulțime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu există teme pentru fotografii, nu există obstacole. Singura regulă este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fără cuvinte" să nu conțină text scris. În rest, orice este permis. Alătură-te nouă în clubul MFC😄 Happy Wordless Wednesday!😄

Miercurea fără cuvinte 2025:

• Viața ne este programată?
• Statui din Budapesta
• Felicitări
• Gala Operei Mărțișor
• Colecție figurine
• Colecție de cristale
• Origami
• RO-Alert - Vreme instabilă
• Când timpul aleargă ca un cal
• Mini-picturi din seria #100TinyTreasures
• Palma de Mallorca în pahare și farfurii
  

Galeria de Artă „Nikola Petrov”

 După ce am vizitat cetatea Baba Vida, am căutat un restaurant unde să mâncăm, să putem să ne bucurăm de vizita în Vidin. Am traversat Parcul Dunărean, care se afla în renovare, dar chiar și așa a fost foarte frumos. Am luat prânzul la restaurantul Bononia, aflat vis-a-vis de Galeria de artă Nikola Petrov, pe care trebuia neapărat să o vizităm. Dacă ajungi în Vidin îți recomand acest restaurant:  are o terasă mare cu privire spre Dunăre, mâncarea este excelentă, iar localul foarte curat. La rubrica Miercurea fără cuvinte voi pune fotografii cu ceea ce ne-am comandat.

Să revenim la Muzeul de artă. Muzeul poartă numele unui mare pictor bulgar și găzduiește una dintre cele mai valoroase colecții de artă din nord-vestul Bulgariei.

Clădirea însăși are povestea ei: ridicată în 1892 ca și Club Militar, pe fundațiile unei porți din vechea cetate „Kaleto”, a fost transformată în spațiu cultural în anii ’60, când a fost fondată galeria. Din 1975, este recunoscută ca monument de cultură. Sala mare, cu tavanul înalt și lumina care cade difuz pe pereții albi, creează cadrul perfect pentru a te lăsa prins în universurile colorate ale artiștilor.

Muzeul are peste 1.300 de lucrări – picturi, grafică și sculpturi – semnate atât de mari maeștri bulgari precum Vladimir Dimitrov-Maistora, Ivan Mrkvička sau Zlatyu Boyadzhiev, cât și de artiști internaționali. Printre comorile sale se numără chiar lucrări de Rembrandt și Dürer, un detaliu care ar putea părea surprinzător într-un oraș mic, dar care spune multe despre ambiția culturală a Vidinului.

Dintre lucrările expuse mi-au plăcut câteva lucrări, în mod special, însă toate tablourile au avut ceva aparte și mi-a făcut plăcere să le admir.

Tablou contemporan intitulat „Lună albastră” de Chavdar Petrov, o pânza întunecată, brăzdată de linii și stropi de culoare gri, alb și bleu, are ceva din neliniștea unei nopți agitate, peste care veghează o lună de un albastru intens. Lucrarea transmite neliniștea unei nopți agitate, un echilibru fragil între haos și ordine, întuneric și lumină.

Tabloul lui Ivan Ivanov -Piața - o scenă de târg rural, cu țărani adunați în jurul tarabelor acoperite cu paie. Atmosfera m-a dus imediat cu gândul la Carul cu boi al lui Nicolae Grigorescu, aceeași simplitate și naturalețe a vieții de zi cu zi.

”Peștele” pictat tot de Chavdar Petrov o explozie de culoare, inspirată de motive tradiționale reinterpretate modern. Este o lucrare care inspiră bucurie, o artă populară reinterpretată în cheie modernă, cu un aer aproape copilăresc, dar de o forță vizuală extraordinară.

Ghidul vorbea româna foarte puțin și nici engleza nu o stăpânea prea bine, așa că explicațiile au fost mai greu de urmărit. Totuși, am simțit că nu aveam nevoie de prea multe cuvinte – tablourile vorbeau de la sine. Poze nu am făcut prea multe, fiindcă am preferat să admir lucrările în liniște.

Galeria de Artă „Nikola Petrov” este locul unde arta devine un limbaj universal. Nu e nevoie să știi toate numele artiștilor sau contextul lor istoric: ceea ce contează este emoția pe care o trăiești în fața fiecărei lucrări.

Vizita la galeria din Vidin a fost o experiență intensă, un dialog între tradiție și modernitate. Am descoperit artiști surprinzători, am recunoscut influențe familiare și am simțit că arta are puterea de a uni oameni și culturi dincolo de granițe. Dacă ajungi pe malul bulgăresc al Dunării, îți recomand să treci pragul acestei galerii – vei pleca mai bogat sufletește. Intrarea a fost gratută.

Pe curând!

Speră

SPERĂ este prima autobiografie publicată vreodată de un papă. O autobiografie a cărei scriere a durat  șase ani și care începe în zorii secolului XX, de la rădăcinile italiene și aventura emigrării în America de Sud a bunicilor papei, trecând prin copilărie, prin entuziasmul și frământările tinereții, alegerea vocației și maturitate, pentru a acoperi întregul său pontificat.

În memoriile sale, papa Francisc descrie cu sinceritate momentele cruciale ale pontificatului și abordează curajos și profetic cele mai importante și mai dezbătute subiecte contemporane: războiul și pacea (inclusiv conflictele din Ucraina și Orientul Mijlociu), migrația, criza mediului, politicile sociale, condiția femeii, sexualitatea, dezvoltarea tehnologică, viitorul Bisericii și al religiilor.

Bogată în dezvăluiri, anecdote și reflecții, această carte emoționantă și profund umană, cu tușe de tandrețe, dar și de umor, e atât povestea unei vieți, cât și un testament moral și spiritual menit să-i captiveze pe cititorii din întreaga lume și să reprezinte moștenirea de speranță a papei Francisc pentru generațiile viitoare.

SPERĂ conține fotografii, dintre care unele, private și inedite, au fost puse la dispoziție de papa Francisc.¹

---

¹ Descriere editorială, Papa Francisc, Speră, București, Editura Polirom, 2025, coperta interioară.

Speră. Autobiografia este prima lucrare de acest tip scrisă vreodată de un papă în timpul vieții sale. Publicată în ianuarie 2025, cu ocazia Jubileului Speranței, cartea oferă o privire intimă asupra vieții și gândirii Papei Francisc. Redactată în colaborare cu jurnalistul italian Carlo Musso, lucrarea a fost concepută pe parcursul a șase ani și reflectă o decizie personală a Suveranului Pontif de a împărtăși povestea sa înainte de a pleca dintre noi.

Cartea începe cu originile sale argentiniene, povestind despre imigrarea bunicilor din Italia și despre copilăria petrecută în Buenos Aires. Papa Francisc detaliază alegerea vocației religioase, formarea sa ca iezuit și ascensiunea sa în ierarhia Bisericii Catolice, culminând cu alegerea sa ca papă în 2013. De asemenea, el împărtășește momentele cheie ale pontificatului său, inclusiv reformele propuse și provocările întâmpinate.

Titlul cărții, Speră, reflectă tema centrală a lucrării: speranța ca virtute fundamentală în fața adversității. Papa Francisc subliniază că speranța nu este un optimism naiv, ci o alegere conștientă de a privi înainte, de a înfrunta realitățile dure cu credință și curaj. El discută despre conflictele globale, migrarea, criza mediului, politicile sociale și rolul femeilor în Biserică, abordând aceste subiecte cu sinceritate și profunzime.

Stilul narativ al Papei Francisc este accesibil și empatic, reușind să transmită trăirile și reflecțiile sale cu naturalețe. Cartea este presărată cu anecdote personale, reflecții spirituale și momente de umor, oferind cititorilor o înțelegere mai profundă a omului din spatele funcției papale.

Speră. Autobiografia este o lectură importantă pentru cei interesați de istoria recentă a Bisericii Catolice, de gândirea teologică contemporană și de exemplul personal al unui lider spiritual care a ales să își trăiască credința în mod deschis și original.

Mi-a plăcut cartea, a fost o lectură ușoară. I-am acordat 4 steluțe pe Goodreads. Mi-au plăcut foarte multe citate din carte, dar voi încerca să fac o selecție pentru a înscrie această postare în tabelul găzduit de Suzana - ”Citate favorite”.

”Dacă vrei să-i explici cuiva ce este fericirea, cea mai bună metodă e să-l faci fericit. Iar jocul te face fericit, fiindcă poți să-ți exprimi libertatea, să concurezi doar de dragul distracției, să fii amator, pur și simplu... Pentru că poți urmări un vis fără să fii nevoit să devii campion cu orice preț. te face fericit chiar dacă ești pata dura.”

”Dimpotrivă, încă de când eram copil, am căutat să-i evit pe bârfitori, pe cei care vorbesc despre alții: mi s-a părut întotdeauna o boală gravă, care anesteziază inima ”Mulți au căzut de gura sabiei, dar nu câți cei căzuți din cauza limbii”, spune cartea lui Ben Sirah (Ecleziaticul) (28,18), pentru că bârfa, cârtirea nu sunt nicidecum un viciu nevinovat, sunt mai curând o plagă care nu aduce decât dezbinare și suferință.”

”Pandemia ne-a făcut să luăm contact cu fragilitatea noastră personală și socială și, în același timp, ne-a demonstrat încă o dată că în furtunile istoriei suntem cu toții în aceeași barcă.”

”Să mergi mai departe nu înseamnă să uiți. [...] Să mergi mai departe înseamnă să te schimbi. pentru că ”anul în care nu am mers nicăieri” ne-a aruncat în față realitatea tragică a drumului spre autodistrugere.”

”Iertarea nu este trădare și nu este slăbiciune, dimpotrivă.[...] Răspunsul nostru trebuie să fie, din contră, unul de speranță și vindecare, de pace și dreptate. Să-i tratăm pe ceilalți cu aceeași iubire și compasiune cu care am dori să fim tratați noi. Să căutăm pentru ceilalți aceleași posibilități pe care le căutăm pentru noi înșine. Să-i ajutăm pe ceilalți să crească așa cum am dori să fim ajutați noi. Într-un cuvânt, dacă dorim siguranță, să oferim siguranță; dacă dorim viață, să oferim viață; dacă dorim oportunități, să oferim oportunități. Măsura pe care o folosim pentru ceilalți va fi măsura pe care timpul o va folosi pentru noi.”

”La scurt timp după aceea, unul dintre ei mi-a spus că e frumos să încerci să-l faci pe Dumnezeu să râdă... doar că, din cauza chestiei cu omnisciența, îți anticipează toate glumele și-ți strică poanta. Acesta eeste genul de umor care te unge la inimă.”

”Ironia este medicament, nu numai pentru a-i binedispune și a-i lumina pe ceilalți, ci și pentru sine, căci autoironia este un instrument puternic pentru a învinge tentația narcisismului. Narcisiștii se privesc mereu în oglindă, se machiază, se privesc iar, dar cel mai bun sfat e ca în fața unei oglinzi să râdem întotdeauna de noi înșine.”

”Și în acest caz, esențiale rămân responsabilitatea și educația, iar dacă este adevărat că instrumentele în sine sunt neutre și cuțitul care taie pâinea e identic cu cel care taie gâtul și doar mâna care îl mânuiește face diferența, la fel de adevărat este și că mijloacele mai răspândite și mai puternice necesită și mai multă conștientizare, și mai multe aptitudini educaționale, și mai multe exemple.”

Cam atât pentru azi. Sper că îți plac și ție aceste citate și poate te vor face curios să citești cartea.

Pe curând!

Cetatea Baba Vida - Bulgaria

Pe malul Dunării, în orașul Vidin, se află cetatea medievală „Baba Vida”. Este singura fortăreață medievală din Bulgaria care s-a păstrat aproape intactă până astăzi - uneori numită „cetatea celor trei epoci” – Romană, Bulgară și Otomană.

Am vizitat-o într-o duminică de august, împreună cu familia, și sentimentul a fost că am pășit înapoi în timp, într-o epocă în care zidurile groase de piatră decideau soarta orașelor și a oamenilor.

Fortăreața se află pe ruinele vechiului castru roman Bononia, construit pe locul unei așezări tracice. Zidurile exterioare și turnurile castrului roman au fost folosite ca fundație pentru construcțiile medievale.

Construcția a început în secolele X–XI și a continuat până în secolul al XIV-lea. Baba Vida a fost reședința despotului local de Vidin. În Evul Mediu, cetatea a fost unul dintre cele mai puternice centre de apărare din nord-vestul Bulgariei.

Astăzi, cetatea este transformată într-un muzeu. Vizitatorii pot vedea depozite, camerele gărzii, sala tronului, temnițele și platformele de tragere. Sunt expuse aici și obiecte arheologice descoperite în regiune: amfore romane, ceramică medievală, bijuterii și monede.

Potrivit legendei, Vida a fost fiica cea mare a unui boier bogat. Cele două surori ale ei s-au căsătorit cu bărbații nepotriviți și și-au pierdut averea – Kula s-a mutat în Zaječar (astăzi în Serbia), iar Gamza în regiunea Gamzigrad. Vida, însă, a rămas necăsătorită și și-a ridicat o fortăreață pentru a-și apăra poporul. De aici și numele „Baba Vida”  – bătrâna Vida.

În secolul al X-lea, Vidin era centrul unei regiuni conduse de boieri precum Glad, care apărau granița de invaziile maghiare.

Cetatea a rezistat unui asediu de opt luni condus de împăratul bizantin Vasile al II-lea („Bulgaroctonul”) la începutul secolului al XI-lea. În secolul al XIV-lea, cetatea a fost reședința țarului Ivan Sratsimir (1356–1396), unul dintre ultimii conducători bulgari înainte de cucerirea otomană, fiul lui Ivan Alexandru. În această perioadă a fost consolidată și întărită.

După 1396, după bătălia de la Nicopole, Baba Vida a fost transformată de otomani în fort militar și apoi în închisoare, mai ales în vremea lui Osman Pazvantoğlu (sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX).

Cetatea a fost folosită mult timp ca închisoare. În temnițele umede de sub ziduri, prizonierii erau legați cu lanțuri grele. Unele camere expun astăzi reconstituiri cu gratii și instrumente de detenție, ilustrând partea mai întunecată a vieții medievale.

Cetatea a luat forma actuală între secolele X și XIV. A fost reședința conducătorilor locali de la Vidin și unul dintre cele mai puternice puncte strategice ale Primului și celui de-al Doilea Țarat Bulgar. Poziția strategică pe malul Dunării făcea posibil controlul asupra comerțului și al rutelor militare din nord-vestul Bulgariei.

Una dintre cele mai atractive încăperi ale cetății este cea cu manechine îmbrăcate în porturi medievale.

În secolele VII–X, bulgarii și slavii purtau haine simple: cămăși lungi din in sau lână, tunici din piele, pantaloni strâmți și cizme de piele. Femeile aveau rochii simple, brodate, și își acopereau capul cu baticuri. 

În secolele XII–XIV, nobilii și țarii purtau dalmatice bogat brodate cu fir de aur, mantii din mătase grea și cizme roșii (simbol al regalității). Femeile nobile aveau rochii din mătase și voaluri subțiri, uneori diademe. Camera cu manechine arată clar contrastul dintre simplitatea vechilor bulgari și fastul aristocrației medievale.

Pe ziduri se pot vedea tunuri și platforme de tragere – dovezi că cetatea a fost adaptată în secolele XV–XVIII la noile metode de război, și era considerată una dintre cele mai puternice fortificații din regiunea Dunării. În interior se găsesc și expoziții de arme medievale: săbii, arbalete, sulițe, coifuri și scuturi.

Cetatea are două centuri de ziduri concentrice și aproximativ 9 turnuri (unele circulare, altele pătrate), dintre care trei sunt păstrate aproape integral, arhitectura este un amestec de stil bizantin și medieval balcanic. Zidurile au grosimi de până la 2,5 metri, făcându-le extrem de rezistente pentru epoca medievală. Fortăreața era înconjurată de un șanț de apărare lat de circa 12 metri și adânc de 6 metri, alimentat uneori cu apă din Dunăre. Accesul în cetate se făcea inițial printr-un pod mobil din lemn, ulterior înlocuit cu unul din piatră.

Cetatea are și o capelă mică.  În urma săpăturilor arheologice din anii 1956–1962 au fost descoperite urmele unei capele datând din secolele XIII–XIV. Existența acestei capele arată că fortăreața nu a avut doar un rol militar și administrativ, ci și unul spiritual, oferind garnizoanei și nobililor un spațiu dedicat ceremoniilor religioase. Descoperirea confirmă faptul că viața din cetate era complexă

Mi-a plăcut foarte mult această cetate, îmi doream demult să o vizitez. Biletul a fost 7 leva/persoană, iar taxa de pod a fost 5,43 euro/mașină. Am fost la mama mea, la Golenți, iar de acolo am mers la Calafat și am trecut podul direct în Vidin.

Recomand vizitarea cetății Baba Vida nu doar pentru valoarea ei istorică, ci și pentru atmosfera aparte pe care o oferă. Priveliștea asupra Dunării de pe zidurile ei completează perfect această incursiune în Evul Mediu balcanic.

Pe curând!🏰

Palma Aquarium: o aventură subacvatică în Mallorca

În Mallorca, la doar un kilometru și jumătate de hotelul BQ Apolo unde am stat, am descoperit un loc neașteptat de frumos: Palma Aquarium. Mă așteptam la un acvariu clasic, cu bazine înșirate și pești colorați. Dar ce am găsit acolo a fost mult mai mult de atât – o experiență completă, care te plimbă prin adâncurile oceanelor până în mijlocul unei jungle tropicale.

Big Blue este cel mai adânc bazin cu rechini din Europa. Are 8,5 metri adâncime și peste 3,5 milioane de litri de apă – cam cât 1.400 de piscine obișnuite. Dar adevărata senzație nu vine din cifre, ci din momentul în care te așezi în fața peretelui de sticlă, cu rechinii plutind silențios pe lângă tine. 

Știai că rechinul poate simți o picătură de sânge diluată în milioane de litri de apă? Nu degeaba sunt considerați niște super-prădători ai oceanelor, dar în realitate, rechinii sunt mai degrabă victime decât agresori. În fiecare an, oamenii omoară zeci de milioane de rechini, în timp ce atacurile asupra oamenilor sunt extrem de rare.

La Palma Aquarium poți vedea mai multe tipuri de rechini, printre care rechinul tigru de nisip (Carcharias taurus), un adevărat colos care poate ajunge la 3 metri lungime, și rechinul cu vârf negru (Carcharhinus melanopterus), recunoscut după aripioarele sale elegante, parcă ar purta un costum elegant de seară. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost să observ cum înoată în cerc, liniștiți, cu o eleganță care nu are nimic de-a face cu imaginea agresivă din filme. În plus, există aici și exemplare de Ginglymostoma cirratum – o specie care, spre deosebire de majoritatea rechinilor, poate sta pe fundul oceanului fără să se sufoce, pentru că nu are nevoie să fie mereu în mișcare ca să respire.

După ce am petrecut câteva minute bune urmărind rechinii, am ajuns într-un loc cu totul diferit: zona de junglă tropicală. Această zonă reproduce o pădure tropicală umedă, cu plante exotice, cascade și o căldură care îți amintește imediat de climatul ecuatorial. Printre frunzele mari și lucioase, am găsit pești de apă dulce, țestoase și chiar piranha. Puțini știu că piranha nu sunt, de fapt, monștrii sângeroși prezentați în filme. De cele mai multe ori, se hrănesc cu plante sau pești mici și atacă doar când sunt amenințați sau când hrana lipsește.

O altă zonă interesantă și spectaculoasă este zona dedicată coralilor. Palma Aquarium are una dintre cele mai mari colecții de corali vii din Europa, iar dacă te oprești să-i privești mai atent, descoperi un univers în miniatură, colorat și fragil. Coralii nu sunt plante, cum crede multă lume, ci animale – viețuitoare care formează colonii uriașe de polipi. De fapt, recifele de corali sunt printre cele mai vechi structuri vii de pe planetă, unele existând de peste 500 de milioane de ani. Din păcate, recifele dispar rapid din cauza încălzirii globale, iar acvariile ca acesta contribuie și la conservarea lor, nu doar la expunerea lor pentru vizitatori.

Am trecut și prin zona mediteraneană, un mic reminder că nu trebuie să mergi până în Pacific ca să vezi minunății subacvatice. Marea Mediterană, deși pare uneori liniștită și banală, ascunde sute de specii fascinante, de la căluți de mare până la pești-scorpion și meduze transparente ca sticla.

Palma Aquarium are și rol educativ. Pe lângă expoziții, susține programe de salvare a broaștelor țestoase rănite sau eșuate pe plajele din Mallorca. De altfel, știai că o țestoasă marină poate trăi peste 100 de ani, dar ajunge abia la 20 de ani când începe să se reproducă? De aceea sunt atât de vulnerabile – dacă nu supraviețuiesc până la maturitate, speciile dispar ușor.

La finalul vizitei am rămas cu sentimentul plăcut că am ”înotat” prin mai multe ape într-o singură zi: oceane adânci, recife de corali și Marea Mediterană, am ajuns chiar în junglă fără să părăsesc Mallorca.

Ce mai găsești la Palma Aquarium? Restaurante, cinema și săli cu jocuri interactive pentru copii - o combinație care face ca vizita să fie plăcută pentru toată familia.

Biletele le-am cumpărat online, deoarece am avut reducere, la casa de bilete este cu câțiva euro în plus, a costat 30,5 euro de persoană.

Pe curând!🐠

Gerhardt Braun Gallery din Palma de Mallorca

 Într-o după-amiază călduroasă de vară, rătăcind prin centrul vechi din Palma de Mallorca, am descoperit o galerie care mi‑a atras atenția prin contrastul subtil dintre arhitectura sa nobilă și atmosfera modernă, vizibilă încă din curte. Era Gerhardt Braun Gallery – un loc în care clasicul și contemporanul coexistă cu naturalețe.

 Galeria este găzduită într-un palat din secolul XVII, cunoscut sub numele de Palau Ses Carasses. Clădirea păstrează o eleganță aparte: arcade de piatră, pardoseală veche, păstrată intact, o scară de piatră frumoasă și detalii rafinate care evoacă farmecul mediteranean al altor vremuri. Acest decor servește ca fundal ideal pentru lucrările contemporane – picturi, instalații, sculpturi – care par să converseze cu spațiul ce le găzduiește.

Printre lucrările care mi‑au atras atenția, se remarcă una semnată de Rogelio Olmedo - un rinoceront entuziasmat sculptat în bronz patinat, încălțat cu tocuri roșii exagerate, cu o alură atât teatrală, cât și ludică. Seria „Rinoceronte sobre tacones rojos” explorează contraste estetice puternice între forma robustă a animalului și delicatețea simbolică a pantofilor, creând o tensiune vizuală ce sfidează realitatea cotidiană.

Portretul „Marie‑A” al lui Leon Löwentraut emană o energie intensă, conturând o prezență misterioasă. Culorile vii, aproape electrice, se împletesc armonios dând chipului o sensibilitate delicată. Privirea pătrunzătoare și fixă, pare să invite la introspecție, în timp ce jocul subtil de lumină și umbră adaugă potretului un aer plin de dinamism și mister.

În contrast, lucrarea lui Sebastian Gumpinger, parte din seria sa  „Cut-Outs”, e radical diferită: suprafețe de metal tăiate manual, gravate cu precizie, completate prin vopsea acrilică metalică ce pare să extindă forma în spațiu . E o compoziție ce transformă suprafața plată într-un joc optic de straturi și reflexii.

.

Fiecare cameră are personalitate distinctă, dar toate mențin echilibrul delicat între vechi și nou. Scara de piatră duce la un nivel superior al Palatului de artă. Spațiul părea amenajat, dar inaccesibil vizitatorilor, fără indicații vizuale — probabil zona birourilor galeriei sau un atelier privat. Această lipsă de acces adaugă o doză de mister experienței.

Gerhardt Braun Gallery nu se rezumă la o simplă expoziție de artă contemporană — este un spațiu în care lucrările respiră prin arhitectura ce le înconjoară. Trecutul și prezentul nu intră în conflict aici, ci se completează într-o relație tacită, dar profundă. Un popas ideal pentru oricine vrea să vadă cum arta contemporană prinde formă între ziduri vechi, într-un dialog vizual care depășește timpuri.

Mai multe fotografii poți vedea în galeria de pe Facebook.

Pe curând!