Lacul Como

 O filă de jurnal de vară

Dacă ajungi la Milano într-o vară fierbinte și simți nevoia de o gură de aer proaspăt, Lacul Como este una dintre cele mai la îndemână și spectaculoase destinații pentru o excursie de o zi. Situat la poalele Alpilor, în regiunea Lombardia, lacul se află la doar o oră de mers cu trenul de la gara centrală din Milano.

Trenurile din Milano către Como sunt frecvente, din 40 în 40 minute, confortabile și ieftine, 6 euro biletul dus, așa că poți ajunge rapid și fără stres. Am coborât din tren în orașul Como și am pornit spre lac. Promenada este largă, mărginită de copaci și bănci, iar din loc în loc pe marginea lacului sunt bărci și vaporașe care duc turiștii în satele de pe celelalte maluri. Erau foarte mulți turiști - nu e de mirare, fiind în plin sezon estival - care se plimbau și admirau minunata priveliște.

Prânz pe malul lacului

După ce m-am plimbat puțin pe faleză, m-am oprit la restaurantele aflate lângă funicular. Terasele erau pline de turiști, dar atmosfera era caldă și relaxată. Din experiență, știu că acolo unde este multă lume, mâncarea este delicioasă, așa că am ales un restaurant unde era multă lume. Din păcate, nu-mi mai amintesc numele. Am ales o masă cu priveliște spre lac. Cât timp am așteptat să-mi servească mâncarea comandată, am admirat lacul și forfota de pe mal. Totul se împletea într-o atmosferă plăcută – zgomot de pași, chicote de copii, clinchet de tacâmuri și miros de pizza abia scoasă din cuptor.

Deși nu am urcat cu funicularul spre Brunate și nici nu am vizitat vreuna dintre vilele celebre, simpla plimbare pe mal a fost suficientă pentru a simți farmecul locului. Lacul Como are o eleganță aparte: este locul unde istoria și prezentul conviețuiesc firesc, iar tu, ca vizitator, ai sentimentul că faci parte pentru câteva ore din această poveste.

Înapoi la agitația din Milano

După prânz, m-am îndreptat spre gară pentru a lua trenul către Milano. Atmosfera de pe mal era încă vie: terasele pline, turiști care căutau vaporașe, fotografi încercând să prindă fiecare unghi al lacului. Era aglomerație, dar una care dădea locului viață. De fapt, în plin sezon de vară, Como mi s-a părut chiar mai animat decât Milano.

Curiozități despre Lacul Como

• Lacul Como este al treilea ca mărime din Italia și are o formă caracteristică de „Y” răsturnat.

• Este un lac glaciar, format acum aproximativ 10.000 de ani, în urma retragerii ghețarilor.

• Zona este celebră pentru vilele elegante, grădinile luxuriante și peisajele impresionante, fiind o destinație preferată de celebrități din întreaga lume.

• Lacul oferă posibilități pentru sporturi nautice, excursii cu barca și drumeții în împrejurimi.

În încheiere ...

Plimbările pe malul lacului sunt suficiente pentru a te bucura de peisaj, dar dacă ai mai mult timp, o excursie cu vaporul sau vizitarea satelor din jur îți oferă experiențe de neuitat.

Magazinele locale și gelateriile sunt o parte plăcută a vizitei, dar prețurile sunt mai mari în zonele turistice principale.

Lacul Como rămâne un loc care îți aduce bucurie, chiar și pentru câteva ore într-o zi de vară.

Pe curând!🏊

Plimbare la Castello Sforzesco

 Așa cum am promis data trecută, când am început să povestesc despre city break-ul de la Milano, am revenit cu un articol despre Castello Sforzesco.

Nu am reușit să vizitez muzeele din interiorul castelului, pentru că în plin sezon turistic biletele se epuizau foarte repede, trebuia făcută rezervare online. Totuși, am intrat în curtea interioară, am admirat fațadele exteriore și m-am plimbat prin parcul Sempione.

Mai jos las câteva informații despre castel culese de pe plăcuțele informative din interiorul curții Castelului, împreună cu câteva fotografii.

Castello Sforzesco din Milano, unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice ale orașului, este un simbol al puterii familiei Sforza și un veritabil muzeu în aer liber al Renașterii lombarde. Originile sale datează din secolul al XIV-lea, când Galeazzo al II-lea Visconti a ordonat construirea unei fortificații lângă zidurile orașului, cunoscută inițial sub numele de Castelul Porta Giovia (Poarta lui Jupiter). Ulterior, Castelul a fost consolidat și extins de succesorii săi, Gian Galeazzo și Filippo Maria Visconti, care l-au transformat într-o reședință ducală.

În 1450, Francesco Sforza, lider militar și Duce de Milano, a decis reconstrucția castelului la o scară grandioasă. Arhitecți și ingineri renumiți, precum Giovanni da Milano, Jacopo da Cortona, Bartolomeo Gadio și Antonio di Pietro Averulino (il Filarete), au transformat fortificația medievală într-un palat renascentist somptuos, potrivit pentru curtea ducală din Milano.

Printre urmașii săi celebri s-au numărat Galeazzo Maria Sforza și Ludovico il Moro, patroni ai artelor și protectori ai artiștilor. În această perioadă, Castelul a fost decorat de nume celebre precum Leonardo da Vinci și Donato Bramante, iar Ludovico il Moro a comandat și construirea Ponticella, sau "Podul Mic", o mică structură peste șanțul de apărare, care conecta reședința ducală cu parcul privat și terenurile de vânătoare. Ponticella, posibil inspirată de Bramante și construită în jurul anului 1495, include trei camere numite camerini, iar prima, cunoscută sub numele de Saletta Nera, ar fi fost decorată de Leonardo da Vinci.

După secolul al XVI-lea, Castelul a trecut printr-o perioadă dificilă: sub dominație spaniolă și apoi austriacă, a fost transformat într-o cazarmă și fortăreață, pierzând mare parte din fastul renascentist. În 1796, trupele napoleoniene au început demolarea unor părți ale zidurilor exterioare pentru proiectul Forumului Bonaparte, iar în secolul al XIX-lea, odată cu unificarea Italiei, a existat o dezbatere aprinsă asupra soartei Castelului.

Restaurarea completă a fost realizată de Luca Beltrami între 1893 și 1911, inclusiv reconstrucția celebrului Turn Filarete, prăbușit în urma unei explozii din 1521. Beltrami a transformat Castelul într-un adevărat sanctuar al memoriei istorice milaneze, păstrând urmele trecutului și decorurile renascentiste.

Astăzi, Castello Sforzesco găzduiește numeroase muzee și colecții:

• Muzeul de Arte Decorative: expune mobilier renascentist și baroc, obiecte din ceramică, sticlă, porțelan, aur și fildeș, precum și tapiserii celebre, cum ar fi tapiseriile Trivulzio, realizate între 1504 și 1509, fiecare tapiserie reprezentând câte o lună a anului.

• Armurariile: situate în Camera Verde, prezintă arme albe și de foc, folosite între secolele XVI și XVII, ilustrând atât tehnica militară, cât și comerțul european de armament.

• Muzeul Instrumentelor Muzicale: situat în Sala Jocurilor cu Mingea, găzduiește instrumente din secolele XVI–XIX.

• Muzeul de Mobilier și Sculptură în Lemn: expune mobilier lombard renascentist, inclusiv faimosul cassone al celor trei duci, și piese baroce și contemporane.

  

Restaurările recente (2012) au scos la lumină bogata decorare renascentistă a porticurilor curții Rocchetta, cu sgraffito și motive Sol Invictus, simbol al familiilor Visconti-Sforza, precum și decorațiuni florale, geometrice și grecești. Fragmentele restaurate păstrează straturile originale de decor, dar și tencuiala aplicată în perioada postbelică, conservând astfel istoria vizibilă a Castelului.

Castello Sforzesco nu este doar un monument istoric, ci și un spațiu activ cultural. Curtea interioară și Parcul Sempione, situat în spatele castelului, oferă o oază verde în centrul orașului, iar muzeele permit vizitatorilor să descopere arta și istoria orașului Milano de la Renaștere până în secolul XX.

Chiar dacă nu am reușit să vizitez și muzeele, am simțit din plin istoria orașului și am rămas cu dorința de a reveni pentru a descoperi comorile pe care muzeele castelului le păstrează.

Pe data viitoare!🏰

Patru zile de neuitat la Milano

 Am ajuns la Milano pe 14 august, împreună cu două foste colege de serviciu. Era după-amiază, foarte cald și surprinzător de liniște pentru un oraș atât de mare. După ce am mâncat ceva rapid în centru, am mers către hotel pentru a face check-in-ul. Am fost cazate la hotelul Milano Castello, un loc superb care m-a impresionat prin grădina interioară, unde erau expuse lucrări ale artistului Romano Rui. Un detaliu neașteptat și foarte plăcut.

Hotel Milano Castello

Romano Rui (1915–1977) a fost un sculptor, ceramist și artist poliedric, născut în Sarone, Friuli (provincia Pordenone), dar adoptat artistic de Milano, unde a studiat și a activat intens. A urmat cursurile de sculptură la Accademia di Belle Arti di Brera, devenind coleg cu Francesco Messina. A fost profesor la Liceo Artistico di Brera, apoi la Politecnico di Milano (Facultatea de Arhitectură), începând din 1942. A realizat opere pentru bazilici, muzee și clădiri publice sau religioase din Milano, contribuind semnificativ la patrimoniul cultural al orașului.

La Hotel Milano Castello există o expoziție permanentă dedicată lui Romano Rui, realizată în colaborare cu colecționarul Prof. Raoul Pieri. Sunt expuse 30 de lucrări unice, create între 1943 și 1977, în materiale precum bronz, piatră (Vicenza), gresie, lemn și smalț ars la temperatură înaltă. Expoziția include 24 de sculpturi și 5 panouri smălțuite, care sugerează dinamism și vitalitate—în stilul inspirat de Brâncuși sau Peynet. Oaspeții se pot plimba prin colecție încă de la intrare până în grădina interioară a hotelului.

După un duș revigorant, am ieșit să explorăm împrejurimile. Hotelul era foarte aproape de Castello Sforzesco, așa că am ajuns repede în piața din față, unde am avut parte de o surpriză minunată: artiști stradali care animau atmosfera. Unul dintre ei cânta melodii italiene și a reușit să adune lumea la dans și voie bună. A fost un început de vacanță perfect, cu oameni dansând și cântând, muzică italiană și o atmosferă plină de viață și culoare.

 Duomo di Milano

Domul l-am admirat doar la exterior, fiind sezon de vacanță, biletele se epuizau foarte repede și nu am reușit să prind bilete. Data viitoare, voi ști să rezerv înainte bilet online. Seara, când se răcorea, piața Domului se umplea de oameni și era o adevărată sărbătoare a orașului – luminile, aglomerația, forfota, toate îi dădeau un aer special.

Chiar dacă nu am reușit să vizitez interiorul, Duomo di Milano m-a impresionat chiar și de afară. Construcția sa a început în 1386, sub conducerea arhiepiscopului Antonio da Saluzzo, cu sprijinul familiei Visconti și a durat aproape șase secole, ceea ce explică de ce fațada este atât de bogat decorată, cu peste 3.400 de statui și 135 de turnulețe. Domul a fost consacrat oficial în 1418, dar fațada a fost terminată abia în 1805, la cererea lui Napoleon Bonaparte, care dorea să fie încoronat rege al Italiei în interiorul ei.

Este o capodoperă a arhitecturii gotice, îmbinând elemente renascentiste și baroce, ceea ce îi conferă o eleganță aparte.  Este a patra cea mai mare biserică din lume și cea mai mare din Italia (după San Pietro din Vatican, care este pe teritoriu independent). Pe vârful turlei principale se află Madonnina – o statuie aurită a Fecioarei Maria, simbolul orașului Milano.

Câteva curiozități despre catedrală: Marmura folosită provine în mare parte din carierele de la Candoglia (Lombardia). Domul este atât de complex, încât Milano are încă un organism dedicat întreținerii sale: Veneranda Fabbrica del Duomo, înființată în 1387, care este activă și azi. Statuia Madonninei (1774) are 4 metri și este așezată la 108 m. În Milano există o tradiție: nicio clădire nu trebuie să depășească înălțimea Madonninei. Când au apărut zgârie-nori, pe vârfurile lor au fost puse replici ale statuii pentru a respecta tradiția.

Galeria Vittorio Emanuele II

Am vizitat Galeria Vittorio Emanuele II, care se află chiar lângă catedrală, de unde mi-am cumpărat o pereche de ochelari de soare Dolce & Gabbana clasici și un portofel din noua colecție Guess – produse care nici măcar nu erau disponibile încă în România sau pe site-uri. Shoppingul la Milano chiar are alt farmec!

Galeria a fost construită între 1865 și 1877, fiind unul dintre cele mai vechi centre comerciale acoperite din lume. A fost proiectată de arhitectul Giuseppe Mengoni, care din păcate a murit chiar înainte de inaugurare.Numele ei vine de la Vittorio Emanuele II, primul rege al Italiei unite.

Este construită sub forma unei cruci latine, cu două artere principale ce se întâlnesc sub o cupolă impresionantă din sticlă și fier. Cupola are 47 m înălțime și este din sticlă, ceea ce era foarte modern pentru secolul al XIX-lea. În pardoseală, mozaicurile reprezintă steme ale marilor orașe italiene (Milano, Roma, Florența, Torino). Există un obicei: turiștii (și localnicii) se rotesc cu călcâiul pe emblema taurului de la Torino (din mozaic) pentru noroc. Erau prea mulți care să facă acest lucru și nu am mai așteptat, în plus nu aveam ținuta adecvată pentru a face acest lucru.😂

Este supranumită „Il Salotto di Milano” („Salonul din Milano”), pentru că e locul unde lumea bună se întâlnea la început de secol XX. Aici sunt unele dintre cele mai exclusiviste magazine din lume: Prada (primul magazin Prada a fost deschis chiar aici, în 1913), Gucci, Louis Vuitton, Versace.

 Găsești și restaurante și cafenele istorice, precum Camparino in Galleria, loc legendar unde a fost inventat faimosul aperitiv Campari. Galeria e mereu animată – ziua e plină de turiști și de shopping, iar seara luminile și vitrinele îi dau un aer elegant.Chiar dacă nu cumperi nimic, plimbarea pe sub cupola de sticlă și fotografiile de acolo sunt o experiență obligatorie la Milano.

Mâncare și Transport

La capitolul mâncare, am avut experiențe mixte. Prima pizza margherita, comandată imediat după sosire, a fost jalnică în comparație cu cea pe care o gustasem la Roma. În schimb, gnocchi în diferite combinații au salvat experiența culinară, fiind absolut delicioși. La rubrica ”Miercurea fără cuvinte” voi reveni cu imagini culinare.😊

Pentru deplasări, am folosit metroul – foarte eficient și simplu de înțeles. Un bilet costă 2 euro și e valabil 90 de minute, dar există și varianta de 7 euro pentru o zi întreagă, cu acces pe toate rutele și mijloacele de transport. De la Aeroportul Bergamo cea mai simplă opțiune este autobuzul Terravision – 12 euro un bilet, aproximativ o oră până în centrul orașului.

Milano este un oraș elegant, cosmopolit, cu multe fațete. Am să povestesc separat despre Castello Sforzesco, Triennale Milano, dar și despre plimbările de la Lacul Como și Bergamo, pentru că fiecare dintre ele merită un articol dedicat.

Atât pentru astăzi, pe data viitoare! Să ai o duminică frumoasă!

Cetatea Baba Vida - Bulgaria

Pe malul Dunării, în orașul Vidin, se află cetatea medievală „Baba Vida”. Este singura fortăreață medievală din Bulgaria care s-a păstrat aproape intactă până astăzi - uneori numită „cetatea celor trei epoci” – Romană, Bulgară și Otomană.

Am vizitat-o într-o duminică de august, împreună cu familia, și sentimentul a fost că am pășit înapoi în timp, într-o epocă în care zidurile groase de piatră decideau soarta orașelor și a oamenilor.

Fortăreața se află pe ruinele vechiului castru roman Bononia, construit pe locul unei așezări tracice. Zidurile exterioare și turnurile castrului roman au fost folosite ca fundație pentru construcțiile medievale.

Construcția a început în secolele X–XI și a continuat până în secolul al XIV-lea. Baba Vida a fost reședința despotului local de Vidin. În Evul Mediu, cetatea a fost unul dintre cele mai puternice centre de apărare din nord-vestul Bulgariei.

Astăzi, cetatea este transformată într-un muzeu. Vizitatorii pot vedea depozite, camerele gărzii, sala tronului, temnițele și platformele de tragere. Sunt expuse aici și obiecte arheologice descoperite în regiune: amfore romane, ceramică medievală, bijuterii și monede.

Potrivit legendei, Vida a fost fiica cea mare a unui boier bogat. Cele două surori ale ei s-au căsătorit cu bărbații nepotriviți și și-au pierdut averea – Kula s-a mutat în Zaječar (astăzi în Serbia), iar Gamza în regiunea Gamzigrad. Vida, însă, a rămas necăsătorită și și-a ridicat o fortăreață pentru a-și apăra poporul. De aici și numele „Baba Vida”  – bătrâna Vida.

În secolul al X-lea, Vidin era centrul unei regiuni conduse de boieri precum Glad, care apărau granița de invaziile maghiare.

Cetatea a rezistat unui asediu de opt luni condus de împăratul bizantin Vasile al II-lea („Bulgaroctonul”) la începutul secolului al XI-lea. În secolul al XIV-lea, cetatea a fost reședința țarului Ivan Sratsimir (1356–1396), unul dintre ultimii conducători bulgari înainte de cucerirea otomană, fiul lui Ivan Alexandru. În această perioadă a fost consolidată și întărită.

După 1396, după bătălia de la Nicopole, Baba Vida a fost transformată de otomani în fort militar și apoi în închisoare, mai ales în vremea lui Osman Pazvantoğlu (sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX).

Cetatea a fost folosită mult timp ca închisoare. În temnițele umede de sub ziduri, prizonierii erau legați cu lanțuri grele. Unele camere expun astăzi reconstituiri cu gratii și instrumente de detenție, ilustrând partea mai întunecată a vieții medievale.

Cetatea a luat forma actuală între secolele X și XIV. A fost reședința conducătorilor locali de la Vidin și unul dintre cele mai puternice puncte strategice ale Primului și celui de-al Doilea Țarat Bulgar. Poziția strategică pe malul Dunării făcea posibil controlul asupra comerțului și al rutelor militare din nord-vestul Bulgariei.

Una dintre cele mai atractive încăperi ale cetății este cea cu manechine îmbrăcate în porturi medievale.

În secolele VII–X, bulgarii și slavii purtau haine simple: cămăși lungi din in sau lână, tunici din piele, pantaloni strâmți și cizme de piele. Femeile aveau rochii simple, brodate, și își acopereau capul cu baticuri. 

În secolele XII–XIV, nobilii și țarii purtau dalmatice bogat brodate cu fir de aur, mantii din mătase grea și cizme roșii (simbol al regalității). Femeile nobile aveau rochii din mătase și voaluri subțiri, uneori diademe. Camera cu manechine arată clar contrastul dintre simplitatea vechilor bulgari și fastul aristocrației medievale.

Pe ziduri se pot vedea tunuri și platforme de tragere – dovezi că cetatea a fost adaptată în secolele XV–XVIII la noile metode de război, și era considerată una dintre cele mai puternice fortificații din regiunea Dunării. În interior se găsesc și expoziții de arme medievale: săbii, arbalete, sulițe, coifuri și scuturi.

Cetatea are două centuri de ziduri concentrice și aproximativ 9 turnuri (unele circulare, altele pătrate), dintre care trei sunt păstrate aproape integral, arhitectura este un amestec de stil bizantin și medieval balcanic. Zidurile au grosimi de până la 2,5 metri, făcându-le extrem de rezistente pentru epoca medievală. Fortăreața era înconjurată de un șanț de apărare lat de circa 12 metri și adânc de 6 metri, alimentat uneori cu apă din Dunăre. Accesul în cetate se făcea inițial printr-un pod mobil din lemn, ulterior înlocuit cu unul din piatră.

Cetatea are și o capelă mică.  În urma săpăturilor arheologice din anii 1956–1962 au fost descoperite urmele unei capele datând din secolele XIII–XIV. Existența acestei capele arată că fortăreața nu a avut doar un rol militar și administrativ, ci și unul spiritual, oferind garnizoanei și nobililor un spațiu dedicat ceremoniilor religioase. Descoperirea confirmă faptul că viața din cetate era complexă

Mi-a plăcut foarte mult această cetate, îmi doream demult să o vizitez. Biletul a fost 7 leva/persoană, iar taxa de pod a fost 5,43 euro/mașină. Am fost la mama mea, la Golenți, iar de acolo am mers la Calafat și am trecut podul direct în Vidin.

Recomand vizitarea cetății Baba Vida nu doar pentru valoarea ei istorică, ci și pentru atmosfera aparte pe care o oferă. Priveliștea asupra Dunării de pe zidurile ei completează perfect această incursiune în Evul Mediu balcanic.

Pe curând!🏰