Fursecuri de Crăciun reinventate: gustul copilăriei cu parfum mediteranean

 Decembrie — va fi întotdeauna luna cu cea mai mare încărcătură emoțională, luna bilanțurilor, dar și a noilor începuturi. Această lună este foarte așteptată datorită Crăciunului. Când afară ninge liniștit și în casă miroase a portocală, scorțișoară și vanilie — arome cu iz de amintiri — bucătăria devine inima casei, locul unde se adună toți și spun povești în timp ce se fac pregătirile pentru marea sărbătoare.

Anul acesta, vreau să simt acea bucurie simplă din copilărie când abia așteptam ca mama să scoată fursecurile delicioase din cuptor. Pentru că, oricine știe, Moș Crăciun nu lasă cadourile dacă nu-i lași, lângă brad, pe farfuriuță fursecuri și alături un pahar cu lapte cu cacao.

Magia Crăciunului începe în bucătărie — locul unde tradiția prinde gust

Anul acesta vreau să adaptez rețeta tradițională de fursecuri, să adaug ceva nou, o doză de rafinament, fără să-și piardă gustul de altădată, îi fac un fel de upgrade.

sursă foto: Pixabay

Scot caietul de rețete al bunicii care poartă urmele trecutului pe file — pete de unt și cacao. Apropos, tu ai un caiet de rețete de la mama sau bunica ta? 

Rețeta copilăriei reinventată: gustul tradiției întâlnește eleganța mediteraneană

Doza de rafinament din fursecuri este un ingredient magic, în loc de untul obișnuit, adaug ulei de măsline extra-virgin Monini. 

Să facem magie cu uleiul de măsline! 

O alegere care, la început, poate părea îndrăzneață și te întrebi cu scepticim: Ulei de măsline în fursecuri? – după ce vei încerca, sunt sigură că nu vei mai folosi niciodată unt.

Fursecuri cu lămâie și ulei de măsline — hmm... artificii de arome pe palat! Uleiul de măsline face minuni când vine vorba de dulciuri, deși nimeni nu se așteaptă deoarece acest ulei este asociat, deseori, cu mâncăruri, pizza și salate.

Pentru aceste fursecuri magice ai nevoie de următoarele ingrediente: ou, făină, zahăr, coajă rasă de lămâie, vanilie și praf de copt. Toate se amestecă într-un bol vrăjit pentru a crea magia. Dacă nu ai, magia funcționează și dacă folosești un bol obișnuit. Dacă nu ai coajă rasă de lămâie poți folosi uleiul de măsline cu aromă de lămâie.

sursă foto: Monini

Pe lângă gust, au un miros fantastic: abia scoase din cuptor, miros a coajă proaspătă de lămâie, amestecată cu parfumul fin, fructat și delicat al uleiului de măsline extra-virgin. Mirosul proaspăt, citric și dulce, care umple bucătăria te face nerăbdător să le guști.

Sunt moi și ușor gumate, cu aromă de lămâie, preparate cu ulei de măsline extra-virgin în loc de unt, pentru un gust unic și o textură încântătoare. Au o crustă delicată și crocantă la exterior, datorită stratului de zahăr, iar contrastul dintre interiorul moale și fin și exteriorul crocant este pur și simplu o adevărată plăcere.

Când am gustat, am știut că am descoperit ceva fantastic: o punte între tradiția românească și eleganța mediteraneană. Am realizat că Monini este acel ingredient care transformă preparatul. Nu sunt ca ale bunicii, dar sunt la fel de delicioase.

sursă foto: Pixabay

Nici nu a fost nevoie să spun că sunt gata, deoarece parfumul dulce-citric s-a răspândit în toată casa, ca o invitație tacită la bucurie. Piticii familiei, atrași de aroma inconfundabilă a Crăciunului, s-au adunat în jurul mesei, așa cum făceam și noi odinioară; nerăbdători să guste aceste fursecuri delicioase.

Așa s-a născut, în casa noastră, povestea gustului: o poveste despre cum un strop de ulei de măsline extra-virgin Monini poate schimba totul — textura, aroma, dar mai ales atmosfera. A adus în rețeta noastră de Crăciun un suflu proaspăt, fără să distrugă tradiția.

Uleiul de măsline Monini – ingredientul care transformă rețetele de sărbători

De când l-am descoperit, Monini este de nelipsit din dulapul din bucătăria mea. Nu doar pentru fursecuri — ci și pentru salate, pește, legume rumenite sau chiar pe o felie de pâine prăjită. Pentru că în fiecare strop se simte soarele Italiei, liniștea livezilor de măslini și dragostea pentru bucătăria sănătoasă.

sursă foto: Monini

Într-o lume grăbită, a găti cu Monini e un act de răbdare și bucurie. E felul în care transformi o rețetă simplă într-o experiență frumoasă alături de cei dragi.

Și poate că, la final, asta e esența sărbătorilor: să fim împreună, să ne adunăm în jurul mesei și să ne bucurăm de lucrurile mici care contează cu adevărat.

Pentru că, de Crăciun, bucătăria devine locul în care se întâlnesc tradițiile, aromele și emoțiile. Cu Monini, fiecare rețetă devine o poveste – cu gust de acasă și parfum mediteranean.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2025!

Retrospectiva săptămânii: Realizări, reflecții și recunoștință

 Reflecții despre oameni și prietenia adevărată

Săptămâna care tocmai s-a încheiat a fost foarte productivă pentru mine. Însă am avut și momente mai puțin plăcute, am constatat că oamenii din online sunt mai răi decât în viața reală; dar asta e, merg înainte. Și aici simt nevoia să las niște versuri din melodia lui Cabron:

„Lumea comentează fără sens și fără cap,
Pentru mine nu conteaza, știu exact ce vreau să fac,
Alții îmi dau sfaturi, vor să fac ca ei, de fapt,
Mai bine îmi iau hainele și plec, și plec, și plec în ritm accelerat,”

Am reflectat, de asemenea, și la ce înseamnă o prietenie, de fapt. Mulți i-au uitat sensul și ajustează definiția cum îi avantajează de fapt pe ei. Prietenia înseamnă, cel puțin pentru mine, respect reciproc, simpatie și cel mai important să accepți că celălalt poate avea opinii diferite față de ale tale și că nu trebuie să-i impui să accepte opinia ta forțat. Să nu încerci să-i distrugi munca, doar pentru că nu înțelegi ceva, și să continui să o faci chiar dacă primești explicații.

Pata de culoare din grădina mea

Realizări mici și bucurii mari

După toate aceste gânduri, trebuie amintite și de lucrurile care mi-au făcut bine în săptămâna ce a trecut.

Am terminat de croșetat bluza mea de toamnă. Ea este, de fapt, o bluză pentru vară, dar eu am folosit o ață mai groasă. Am folosit două culori: maro închis și cărămiziu. Ața am luat-o de la second-hand și am dat 6 lei pe ambele gheme. 

Cerceii croșetati sunt preferații mei

Pentru că mi-a rămas ață, mi-am făcut și niște mitene (mănuși fără degete), o pereche de cercei tip frunze de toamnă – folosind doar ața cărămizie – și am început și o beretă franțuzească, tot din ața cărămizie, pe care nu am finalizat-o încă.

M-am documentat pentru articolul pe care trebuia să-l scriu pentru proba numărul 6 din competiția SuperBlog. A fost proba care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap, pentru că nu știam nimic despre bucătăria coreeană, chiar dacă Seul este pe lista mea cu destinații turistice de vizitat. Am urmărit chiar și serialul K-Drama Itaewon Class, care surprinde foarte bine legătura dintre povești și mâncare.

Eram deja contra cronometru și nu aveam o idee concretă pentru articol, așa că vineri m-am trezit foarte devreme (la 6:30 a.m.) și, înainte să mă apuc de scris, m-am uitat pe grupul de Facebook al concursului — și nu mi-a venit să cred! Articolul meu „Somn sănătos, corp și minte în echilibru” a fost notat cu 100 de puncte. Nu-mi venea să cred, am fost atât de fericită! Un început de weekend minunat! Apoi, spre seară, au început să vină și cadourile pentru ziua mea onomastică.

Provocări și recunoștință

Sâmbătă, fiind sărbătoare - Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, am lenevit mai mult. Am citit, iar seara am mers la operă să văd Gianni Schicchi — o bijuterie muzicală: umor fin, ritm alert și rafinamentul muzicii lui Puccini.

Totuși, seara nu am încheiat-o chiar bine, deoarece surmenajul din timpul săptămânii din dorința de a face cât mai multe lucruri deodată, și-a spus cuvântul — după ce am mâncat, am leșinat.

Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce sunt, pentru tot ce am și pentru tot ceea ce trăiesc.

Gândul zilei de azi:

”Nimic nu pierde mai ușor fapta bună ca gluma și vorba deșartă.”

Ce am învățat:

Dacă vrei să reușești în viață, nu trebuie să-ți pese de gura lumii. Trăiește-ți viața, că nu știi când se sfârșește.

Vreau să închei articolul cu un poem din serialul coreean, care mi-a plăcut foarte mult:

Sunt un diamant

Sunt o piatră.
Pleacă și inima mi se va întări,
Nu mă voi clinti deloc
Pentru că sunt o piatră.
Pleacă! Respinge-mă
Sunt o piatră solidă
Pleacă și lasă-mă în întuneric,
Sunt o piatră care va străluci singură,
Nu mă zdrobesc, nu mă fac scrum,
Nici nu ma dezintegrez când merg împotriva naturii
Supraviețuiesc.
Eu sunt un diamant.

Pe curând!

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

 Arhanghelii sunt cunoscuți ca fiind conducătorii cetelor de îngeri, păzitorii oamenilor, de la naștere și până la moarte, și călăuze ale sufletelor în drumul acestora spre Rai. Icoanele îi înfățișează cu aripi și purtând săbii, ca simbol al biruinței.

Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu la Fecioara Maria să-i vestească taina cea mare a întrupării Domnului și tot el a adus drepților Ioachim și Ana vestea zămislirii Maicii Domnului.

Image by Dimitris Vetsikas from Pixabay

Despre Arhanghelul Mihail se spune că poartă, uneori, cheile raiului, este ub înfocat luptător împotriva diavolului și veghează la capul bolnavilor, dacă acestora le este sortit să moară, sau ls picioarele lor, dacă le este hărăzit să mai trăiască. În viziunea populară, arhanghelii asistă și la judecata de apoi, sunt patroni ai casei, ard păcatele acumulate de patimile omenești firești și purifică, prin post, conștiințele.

Image by Dimitris Vetsikas from Pixabay

Un vechi obicei românesc spune că de sărbătoarea Sfinților Mihail și Gavriil se aprind lumânări atât pentru oamenii în viață, cât și pentru cei trcuți la cele veșnice fără lumânare sau dispăruți în împrejurări năprasnice.

În această zi de sărbătoare, când ne amintim de puterea și protecția Arhanghelilor Mihail și Gavriil, vreau să le urez celor care își serbează onomastica sănătate, bucurie și binecuvântări.

Fie ca această zi să vă aducă liniște sufletească, putere în momentele dificile și bucurii neașteptate la fiecare pas. Să fiți înconjurați de dragoste, sănătate și împlinire, iar Arhanghelii să vă călăuzească pașii și să vă ocrotească mereu.

La mulți ani de Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil!

Korean Seoul — Gustul adevărat al Coreei

 Îmi place să călătoresc, iar Seul este  una dintre destinațiile mele de vis. Spectaculosul oraș reușește să împletească tradiția și modernitatea într-un mod aproape cinematografic: templele vechi și grădinile lor liniștite contrastează cu zgârie-norii din sticlă și cu luminile intense ale piețelor de noapte.

Image by houng nguyen from Pixabay

Seul – între temple și zgârie-nori

Gyeongbokgung, palatul regal, pare desprins din secolul al XIV-lea. În Bukchon Hanok Village casele tradiționale sunt păstrate impecabil, iar în Insadong arta clasică 
coexistă și se îmbină armonios cu cafenele moderne și magazine de artizanat. Dacă vrei să simți energia orașului, Myeongdong e locul în care street food-ul, moda și ritmul urban se contopesc într-un spectacol continuu.

Dar dincolo de peisaje și arhitectură, ceea ce mă atrage cu adevărat este cultura și bucătăria coreeană. Fiecare masă e un mic ritual. Fiecare ingredient are o semnificație. Oamenii se conectează subtil prin gesturi: împărțirea mâncării, respectul față de vârstnici, modul elegant în care se toarnă și se bea un pahar de soju.

Banchan, Korean BBQ și cultura shared dining

Gândul că aș putea experimenta măcar pentru câteva ore această atmosferă mă face să-mi doresc să încerc Korean BBQ chiar acolo unde a luat naștere. Sfârâitul cărnii, aroma dulce-sărată, aburul care se ridică – totul e un spectacol al simțurilor.

Image by Lee Younghee from Pixabay

Dar realitatea e alta: Seulul e departe, biletele de avion nu sunt ieftine; totul trebuie planificat cu atenție, pentru că nici timpul nu mai are prea mult timp de pierdut – dorința de a simți experiența autentică te presează să nu lași nimic la voia întâmplării.

Rămâne dorința – aceea de a descoperi bucătăria coreeană, cum se împart preparatele, cum se gustă banchan-urile, cum se trăiește o experiență culinară cu toată intensitatea ei.

E frustrant când tot ce știi sunt scene din K-Drama, poze perfecte de pe Instagram sau clipuri în care carnea sfârâie lent, în slow motion. Le vezi, le admiri, dar nu le poți atinge. M-ajută megabiții să umblu prin Seul, făcând dorința de a simți pe viu – sunetul, mirosul, atmosfera – atât de arzătoare.

Momentul culminant? Korean BBQ.

Cât timp Samgyeopsal-ul se rumenește, masa se umple de farfurioare colorate: kimchi fermentat, ridiche galbenă, legume marinate, salată de cartofi dulci. Se numesc banchan și sunt servite gratuit, pentru că în Coreea masa nu e completă fără ele.

Banchan-urile nu sunt doar garnituri – sunt o invitație la descoperire. Fiecare are o textură, o aromă și o poveste. Combinate, duc papilele într-o călătorie de la dulce la picant, de la crocant la moale, de la familiar la complet nou.

Știai că pregătirea kimchi-ului tradișional pentru iarnă (numită kimjang) e considerată atât de importantă încât a fost inclusă de UNESCO pe lista patrimoniului cultural imaterial?

sursa: Restaurantul Seoul

Și cel mai frumos? Totul se împarte — shared dining nu este doar un concept, ci regulă.

Totul se pune în mijlocul mesei. În Coreea, nu ai farfuria „ta”. Mănânci din mijloc, împărtășești gusturile, lași conversația să curgă printre boluri și bețișoare. În Coreea, masa nu e un act individual, ci o experiență comună. Studiile arată că mesele împărțite contribuie la reducerea stresului și la creșterea sentimentului de apartenență.

E o cultură a comunității, nu a individualismului: gustăm, împărțim și descoperim împreună.

Și da, niciun Korean BBQ nu e complet fără soju — băutura limpede și fină, un fel de țuică românească, care vine cu propriul ritual. La Korean Seoul, momentul soju-ului e trăit cu aceeași grație ca în Coreea. Un tânăr nu bea înaintea celui mai în vârstă. El toarnă  băutura în pahar celui mai în vârstă, ținând sticla cu ambele mâini și acoperind eticheta.  Paharul nu se umple niciodată, este suficient să fie puțin peste jumătate.  Iar când îi vine rândul să bea, își întoarce ușor capul într-o parte, semn de modestie.

Image by gteddy from Pixabay

Chiar și gustul soju-ului spune o poveste: dacă e dulce, ziua a fost bună; dacă e amar, ziua a fost grea. Este o formă de comunicare tăcută, o emoție tradusă în gesturi.

Și acum vine partea frumoasă: nu trebuie să zbori până în Seul ca să trăiești toate acestea.

Korean Seoul în capitala României

Restaurantul Korean Seoul, din București, reușește să aducă autenticitatea unei mese coreene chiar aici, în România. De la lumina caldă și mesele cu grătare încorporate până la aburul ușor care plutește în aer, totul amintește de atmosfera dintr-un restaurant coreean, din centrul Seulului.

sursa: Restaurantu Seoul

Aroma de susan, curry și usturoi, carnea care sfârâie discret, energia calmă și ordonată – toate te introduc într-o lume familiară, recunoscută imediat de oricine a văzut măcar o K-Drama.

Banchan-urile sunt colorate și generoase, exact ca în Coreea. Preparatele principale – Samgyeopsal, Bulgogi și tocana fierbinte Kimchi Jjigae – sunt servite cu atenția aceea specific asiatică pentru detalii. Iar când soju-ul ajunge pe masă, ritualul se activează instinctiv: ești acolo, în poveste.

La restaurantul Korean București, masa devine o experiență completă: gusturi autentice, tradiție respectată, oameni care împart mâncarea și povestea din jurul ei.

Iar la final, când pleci, aromele diverse încă persistă, iar în minte îți rămân culorile vii ale banchan-urilor și atmosfera prietenoasă și convivială creată de masa luată împreună.

Pentru că uneori, nu ai nevoie de un zbor lung ca să călătorești.

O masă gătită cu grijă și împărțită cu oamenii potriviți te poate duce exact acolo unde ai visat.

Dacă vrei să simți Coreea cu toate simțurile – cultura, ritualurile, gusturile – trebuie doar să ajungi în capitală. Nu a Coreei, ci a României.

Pentru că o experiență culinară coreeană autentică nu înseamnă doar mâncare.

Înseamnă oamenii cu care o împarți, gesturile care spun povești și bucuria de a descoperi o cultură întreagă într-o singură seară.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2025!

***Studiul Sharing meals with others: How sharing meals supports happiness and social connections, se bazează pe cercetări recente privind efectele sociale și psihologice ale meselor împărțite (De Neve, Dugan, Kaats & Prati, 2025): https://www.worldhappiness.report

„Gianni Schicchi” — rafinament muzical la Opera Craiova

 Opera Română Craiova prezintă opera comică „Gianni Schicchi” de Giacomo Puccini, sâmbătă, 8 noiembrie 2025, de la ora 19.00, pe scena Cercului Militar.

Operă într-un singur act, lucrarea este considerată una dintre cele mai vii și savuroase creații ale lui Puccini, îmbinând cu măiestrie comedia de situație cu emoția și rafinamentul muzicii. Spectacolul regizat de Edna Garabedian, cu o scenografie de Răsvan Drăgănescu, aduce pe scenă o poveste plină de răsturnări de situație amuzante și mult îndrăgite pagini muzicale.

Distribuția îi reunește pe artiștii Ioan Cherata (Gianni Schicchi), Mariana Bulicanu (Lauretta), Licia Toscano (Zita), Federico Buttazzo (Rinuccio), Petrișor Efrem (Gherardo), Diana Oșca (Nella), Nadia Domnicu (Gherardino), Say Ufuk Gengis (Betto di Signa), Ioan Toma (Simone), Cristian Fofucă (Marco), Corina Vlada (La Ciesca), Romulus Nicolae Cucu (Maestro Spinelloccio / Ser Amantio di Nicolao), Patrik Șain (Pinellino), Victor Dimieru (Guccio), alături de Orchestra Operei Române Craiova, sub conducerea muzicală a dirijorului italian Fabio Serani.

Biletele sunt disponibile online:
https://iticket.ro/event/gianni-schicchi
și la agenția Operei Române Craiova de la Sala Polivalentă, Bulevardul Ilie Balaci nr. 6, tel. 0351.442.471, agentiadebilete@operacraiova.ro

Spectacolul face parte din programul Stagiunii 2025/2026 dedicate Centenarului Elena Teodorini.

Brăduți mici și veseli făcuți cu drag

 Mai sunt 52 de zile până la Crăciun, dar imediat zboară timpul, așa că atunci când am puțin timp liber mai realizez câte un ornament. În weekendul care tocmai a trecut am reușit să fac trei brăduți din conuri de conifere.

Din fiecare țară vizitată am luat conuri de la diverse conifere, iar cele trei pe care le vezi în imagine s-au potrivit perfect pentru ceea ce voiam eu să fac. Pe lângă conuri am folosit și alte materiale găsite prin casă, deci sunt materiale reciclate.

Primul brăduț pe care l-am făcut este primul din partea dreaptă cum privești prima fotografie. Am folosit un con, un tub de carton de la hârtia igienică, un șirag de mărgele roșii și hârtie creponată — rămase de la Transformările creative. Am mai folosit aracet, culoare acrilică albă, bucățele mici de fetru albastre, mărțișoare și resturi din lanțul din biluțe albe de la o jaluzea — râmas de la Vrăjitoarele mele drăguțe. Rezultatul îl poți vedea în imaginea de mai jos:

Următorul brăduț a fost cel din partea stângă, din prima imagine. Aici în loc de hârtie creponată am folosit un rest de hârtie de cadouri specifică sărbătorilor de iarnă, ornamentul de la băutura Piña Colada, care ține loc de vârf și mai multe mărgeluțe. Acestuia i-am pus și o instalație. La festivalul IntenCity de anul acesta, Paris Hilton a împărțit publicului baghete luminoase și am luat și eu trei. Fiindcă erau prea mari și nu le foloseam, m-am gândit să le dau o nouă întrebuințare.

Nu știu cât de bine se observă în imagini instalația brăduțului, am făcut fotografii când funcționa. Are trei leduri, partea cu baterii și butonul on/off l-am introdus în interiorul tubului de carton.

Ultimul brăduț este preferatul meu, pentru că miroase atât de bine. Este cel din mijloc, din prima fotografie. Pe el l-am realizat dintr-un con și cafea, iar suportul l-am făcut din bagheta luminoasă primită de la Paris Hilton. Am mai folosit și o bucată de lanț cu biluțe albe de la jaluzea, o mărgea mai mare mov care ține loc de vârf. Iar tubul luminos l-am ornat cu boabe de cafea, bucățele dintr-un CD și bandă decorativă argintie.

Mai am câteva idei în minte, dar rămâne de văzut câte apuc să mai pun în practică până vine Crăciunul. Important e că am început — și deja casa miroase a cafea, a rășină și a sărbătoare.

Ție care brăduț îți place cel mai mult?

Viitorul care vorbește

 Din păcate, școala nu a fost construită să scoată la lumină vocea fiecărui elev. Sistemul educațional tradițional pune accent pe memorare și reproducerea ideilor altora, nu pe gândirea critică și creativitate. În loc să încurajeze expunerea ideilor și dezbaterea acestora stimulând comunicarea, le amplifică elevilor teama de eșec, lipsa de încredere și egoismul.

Sursă foto: Tribul Antreprenorilor

Frica de a fi vocal

Cred că aceste lipsuri mi-au tăiat aripile și am crescut fără a avea curajul de a-mi face vocea auzită.

Sunt foarte timidă atunci când trebuie să vorbesc în public. Cred că mai degrabă timorată, deoarece timpul se oprește în loc pentru mine, la propriu. Nu mai știu unde mă aflu, împietresc, la fel ca o statuie, și transpir abundent, parcă tocmai am ieșit din duș. Nu mai știu limba română sau vreo altă limbă în afară de limba bâtbâiților și, deodată, devin inventator de cuvinte. Parcă ar fi pentru prima dată când vorbesc!

Tocmai această dificultate de a mă exprima în public m-a făcut să conștientizez cât de important este să comunici fără bariere, să fii convingător și să creezi încredere! De aceea am luat atitudine și particip la diverse cursuri de dezvoltare personală pentru a-mi învinge timiditatea și a-mi exersa vorbitul în public.

Când taci prea mult timp, începi să uiți cum sună propria voce. Îți pierzi curajul, dar și încrederea că ceea ce ai de spus merită ascultat. Am înțeles abia mai târziu că tăcerea nu e o soluție, ci o formă de frică. Iar frica dispare doar atunci când o înfrunți.

Într-o lume în care gândirea antreprenorială și inițiativa joacă un rol important, iar tehnologia devine partener în afaceri, capacitatea de a-ți exprima ideile clar și autentic este mai mult decât un atu, este o necesitate.

Comunicarea — o punte de legătură

Comunicarea este ca o punte între vis și realitate. Poți avea cea mai bună idee, dar dacă nu știi să o expui, rămâne doar un gând pierdut. Oameni obișnuiți, care și-au exprimat ideile cu curaj, au reușit să inspire comunități, să creeze branduri, să unească echipe. Nu trebuie să fii expert ca să inspiri — trebuie doar să crezi în ceea ce spui și să știi să o transmiți.

Aceste competențe pot fi dezvoltate prin: practică constantă, curajul de a greși și dorința de a învăța continuu. Exprimarea clară se cultivă prin dialog, lectură și exercițiul scrisului, gândirea antreprenorială prin asumarea inițiativei și rezolvarea creativă a problemelor, iar utilizarea inteligentă a tehnologiei prin analiza și folosirea conștientă a instrumentelor digitale, nu doar prin consum pasiv. Toate acestea cer deschidere, reflecție și un mediu educațional care valorizează ideile originale.

Mi-ar plăcea ca fiecare tânăr să înțeleagă că greșeala nu este un capăt de drum, ci un pas firesc în procesul de învățare. Că vocea lui contează și că nu trebuie să se teamă să o folosească. Pentru că doar atunci când ne facem auziți putem construi împreună un viitor diferit.

Viitor prin acțiune

Antreprenorii pot juca un rol esențial ca mentori, oferind tinerilor o perspectivă practică asupra modului în care ideile pot deveni realitate. Ei pot inspira prin propriul exemplu. Un antreprenor care împărtășește experiențele sale personale, despre cum a început, despre greutăți și reușite, poate deveni un model pentru un adolescent care caută direcția potrivită. Pentru că, în spatele fiecărui antreprenor se ascunde o poveste despre un moment în care nimeni nu a crezut în el, dar el a continuat. Asta ar trebui să vadă adolescenții: nu doar rezultatul final, ci drumul plin de provocări, de decizii grele, de momente de îndoială. Acolo se ascunde adevărata lecție despre curaj și perseverență.

Sursă foto: pixabay

În plus, contactul direct cu mediul antreprenorial îi ajută pe tineri să-și dezvolte gândirea critică, spiritul de inițiativă și înțelegerea responsabilă a modului în care tehnologia poate fi folosită în mod creativ și etic. Colaborarea dintre generații devine tot mai importantă. Adolescenții, la rândul lor, aduc energia prospețimii, curiozitatea și deschiderea către inovație și tehnologie, o energie care lipsește adesea din lumea adulților — un fel de îndrăzneală de a visa fără limite. Când această energie se întâlnește cu experiența antreprenorilor, apare un echilibru frumos: viziune + strategie, vis + acțiune.

„Tribul Antreprenorilor + Tribul Adolescenților = Viitorul care vorbește”

Gif realizat cu Ezgif

Această viziune capătă formă concretă prin inițiativele celor două comunități care aduc împreună experiența celor care au construit deja și energia celor care abia încep să descopere lumea. Tribul Antreprenorilor, născut din dorința de colaborare și învățare continuă, a devenit o platformă activă de mentorat, în care peste cincizeci de profesioniști împărtășesc din experiența lor celor aflați la început de drum. În paralel, Tribul Adolescenților oferă tinerilor spațiul de a învăța despre inițiativă, curaj și responsabilitate, prin activități, bootcamp-uri și contacte directe cu antreprenori reali.

În aceste întâlniri, tinerii descoperă că lumea afacerilor nu este doar despre cifre, ci despre oameni și povești. Ei învață cum să transforme ideile în proiecte și proiectele în realitate. De multe ori, dintr-o simplă discuție se naște o colaborare sau o nouă perspectivă asupra viitorului.

Împreună, aceste două comunități dau contur ideii de „Viitor care vorbește” – un viitor construit prin dialog între generații, unde tehnologia, educația și spiritul antreprenorial se întâlnesc pentru a forma oameni care nu doar reproduc idei, ci le transformă în acțiune.

Pentru mine, acest viitor nu înseamnă doar inovație și progres, ci și umanitate. Înseamnă să ascultăm mai mult, să învățăm unii de la alții și să nu uităm că vocea fiecăruia poate fi o scânteie pentru schimbare. 

Și poate că, într-o zi, fiecare dintre noi își va găsi vocea, nu pentru a vorbi mai tare decât ceilalți, ci pentru a se face auzit cu adevărat.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2025!

Noaptea Vrăjitoarelor

De Halloween, îți prezint vrăjitoarele mele!

Sunt realizate din materiale reciclate, fiecare având propria poveste.

Am făcut și un video pentru a se vedea mai bine, fiindcă fotografiile nu surprind toate detaliile.

Melodia „Ziua Vrăjitoarelor” a trupei Cargo se potrivește perfect cu atmosfera acestei seri, dar și cu cele trei vrăjitoare pe care le-am creat din materiale obișnuite:

• o carte de contabilitate bancară,

• manualul de instrucțiuni al robotului de bucătărie,

• și cartea Gretei Thunberg.

Pe lângă acestea, am mai folosit: boabe de cafea, mărțișoare, forme de brioșe, voalul de la o rochie de mireasă, resturi de materiale textile și ațe, scoici, con de brad , ambalaje de bomboane și lanț din biluțe albe de la o jaluzea veche.

Pentru lipit am folosit silicon la cald, iar rezultatul îl poți vedea în fotografiile de mai sus.

Noaptea e lungă, vrăjitoarele prind viață, iar magia reciclării e mai puternică decât pare...

BOO-HO-HOO!

Ce poți face din cărți vechi?

Magia reciclării nu se oprește aici. Dacă ți-au plăcut vrăjitoarele mele, vezi și alte personaje (sau ornamente) realizate din cărți/cataloage vechi:

- Zâna cea bună

- Spiritul pădurii sau o zână a pădurii

- O bufniță

- Vază de flori

Fiecare pas spune povestea casei noastre

 Timp de șaisprezece ani am locuit în chirie. Șaisprezece ani în care am schimbat apartamente, cartiere, vecini — și, de fiecare dată, o mică parte din mine a rămas printre lucrurile pe care le lăsam în urmă. Împachetam totul cu grijă, ca și cum fiecare mutare era doar o escală până la adevăratul „acasă”. Am trăit în garsoniere modeste, în apartamente vechi care aveau pe pereți tapet uzat și demodat, spații pe care nu le puteam transforma după bunul plac, fără să întreb mai întâi proprietarul.

O casă, am învățat atunci, nu este doar o construcție din beton și cărămidă. Este un loc al stabilității și siguranței, un spațiu care prinde viață prin emoțiile celor care îl locuiesc. E o prelungire a personalității noastre, un ecou al poveștilor și visurilor noastre. În chirie, oricât ai vrea să te convingi că e „acasă”, rămâne mereu o distanță invizibilă între tine și pereții care nu-ți aparțin.

Cu fiecare mutare îmi promiteam că va fi ultima. Că următorul drum va fi, în sfârșit, către casa noastră. Dar viața are propriile planuri și ritmul ei. Până am reușit să strângem suficienți bani (și curaj), să începem construcția propriului cămin, au trecut câțiva ani. Apoi, într-o zi din 2017, am pus prima cărămidă din ceea ce avea să devină căsuța mult visată.

Parchet dublu stratificat și riflaje stejar - sursa: Alma Parchet

Construcția unei case e o lecție despre răbdare, dar mai ales despre alegeri. Fiecare detaliu are o poveste: culoarea pereților, lustrele care răspândesc lumina în încăpere și mobilierul ales cu grijă, asortat culorilor, care împreună creeză o atmosferă caldă și relaxantă. Dar cea mai grea decizie pentru noi a fost alegerea podelei.
Având mereu mâinile și picioarele reci, știam că o podea care atrage frigul nu era o opțiune. Căutam ceva care să nu fie doar estetic, ci și cald, durabil, potrivit nevoilor noastre. Nu voiam doar o suprafață pe care să pășim; căutam o podea care să aducă cu ea liniștea casei, dar și mirosul pătrunzător al pădurii, care să-mi amintească de aerul proaspăt de stejari și să simt natura chiar în mijlocul casei noastre. După ani întregi trăiți doar la bloc, tânjești după mirosul și calmul pădurii.

Mi-am amintit atunci de podeaua din casa bunicilor — lemnul cald, mirosul plăcut al dimineților de vară, senzația aceea de tihnă pe care nu o uiți niciodată. Așa am știut că vreau un parchet de lemn care să păstreze farmecul lemnului autentic, dar adaptat vremurilor moderne. Un parchet de lux care aduce căldură, rafinament și durabilitate.

Când am descoperit Alma Parchet, am avut senzația că am găsit exact ce căutam: echilibrul perfect între meșteșug și tehnologie, între tradiție și inovație. Produsele lor păstrează textura naturală a lemnului, dar oferă stabilitate și rezistență în timp — o combinație ideală pentru încălzirea în pardoseală, pe care o visam de ani întregi. Fiecare scândură de parchet dublu stratificat este finisată manual, cu o atenție rar întâlnită. Sub tălpi, nu simți o suprafață rece, ci fibra vie a lemnului, aceea care îți transmite căldură și calm.

Parchet margini curbe - sursa Alma Parchet

Astăzi, când pășesc în casă, știu că fiecare detaliu are rostul lui. Podeaua mea e martoră la tot: la diminețile liniștite cu o cană de cafea, la serile lungi în care eu și soțul meu stăm la povești, la după-amiezile când prietenii vin și râsetele lor se împletesc cu ecoul lemnului. E locul unde citim o carte, unde pregătim cine simple sau degustăm vinuri, unde fiecare moment petrecut împreună se transformă în amintiri de neuitat.

Sunt detalii care, la început, par nesemnificative, dar care, odată adunate, construiesc sentimentul de acasă. Iar atunci realizezi că parchetul nu e doar o pardoseală — este o poveste, o emoție sub fiecare pas.

Pentru mine, luxul nu înseamnă strălucire ostentativă, ci durabilitate — materiale de calitate care să reziste în timp. Înseamnă un material care nu se demodează, nu se uzează ușor, care îmbătrânește frumos, asemenea amintirilor noastre. De aceea cred că Alma Parchet nu oferă doar produse, ci podelele care susțin confortul și liniștea casei, care rezistă trecerii timpului și care devin parte din povestea noastră de fiecare zi, simplu, sincer și memorabil. 

Parchet dublu stratificat - finisaj spectaculos - sursa Alma Parchet

Parchetul dublu stratificat din stejar, cu tonuri naturale, e mai mult decât estetic — e practic, rezistent și cald. În fiecare fibră simți o poveste despre echilibru, despre eleganță și duritate, despre simplitatea acelui „acasă” care te primește mereu la fel, indiferent de zi.

Au trecut ani de atunci, dar de fiecare dată când intru în casă și simt sub picioare lemnul acela cald, știu că am făcut alegerea potrivită. Casa nu e perfectă, dar e a noastră.
E locul unde, după ani de așteptare, visul de a avea o casă s-a împlinit, iar parchetul premium ales e dovada unei alegeri înțelepte, de durată.

Adevărata casă nu se măsoară în metri pătrați, ci în liniștea pe care o simți când te întorci la ea. Iar liniștea mea începe cu fiecare pas pe parchetul din lemn — care poartă căldura, echilibrul și promisiunea unui cămin construit cu suflet.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2025!

Dosarul Lăzărescu: Redeschis!

Duminica trecută, după ce am venit de la Festivalul Toamnei, m-am pregătit să merg la relansarea filmului „Moartea Domnului Lăzărescu”, în regia lui Cristi Puiu. A fost un eveniment pe care nu voiam să-l ratez — o ocazie specială de a vedea, pe marele ecran, filmul care a marcat un moment definitoriu pentru noul val al cinematografiei românești.

La două decenii de la lansarea sa inițială, „Moartea Domnului Lăzărescu” rămâne o experiență cinematografică intensă, tulburătoare și profund umană. Povestea aparent simplă a unui bătrân bolnav, plimbat de la un spital la altul printr-un București amorțit și cinic, se transformă într-un portret al unei societăți în care birocrația, oboseala și indiferența ucid mai repede decât boala însăși.

Lipsa empatiei este unul dintre motivele pentru care imaginea filmului frapează atât de puternic. Totuși, e important să nu cădem în simplism: empatia nu dispare de pe chipurile oamenilor ca prin farmec. M-am gândit, pe parcursul proiecției și în timpul sesiunii Q&A cu Anca Puiu și Alina Berzunţeanu, la medicii care fac gărzi de douăzeci de ore și la efectul extenuării asupra capacității lor de a fi prezenți emoțional. După un asemenea maraton, compasiunea se topește — nu pentru că medicul ar fi, în esență, rece, ci pentru că sistemul îl stoarce de puteri. Este o remarcă importantă: vina nu mai este doar individuală, ci aparține întregului sistem.

Filmul este inspirat dintr-un caz real — cel al pacientului Florin Nica, care a fost refuzat de trei ori la internare și a murit înainte de a primi îngrijiri medicale. Această întâmplare a stat la baza scenariului și a dat filmului forța sa documentară. Dintr-o tragedie concretă, Cristi Puiu a construit o poveste universală despre suferință, singurătate și un sistem care, adesea, pare să fi uitat scopul său fundamental: grija față de om.

Dante Remus Lazarescu, interpretat magistral de regretatul Ion Fiscuteanu, este omul de lângă noi — vulnerabil, singur, prins într-un sistem care nu mai are timp pentru suferința individuală. Felul în care Cristi Puiu construiește fiecare cadru, fiecare dialog, ne face martori tăcuți ai unei agonii care devine, paradoxal, o radiografie a întregii lumi din jurul lui.

„Moartea Domnului Lăzărescu” este un film de patrimoniu cultural, o mărturie despre noi, așa cum eram — și, poate, așa cum încă suntem. Despre un sistem care, poate, a murit odată cu Dante Remus Lăzărescu și care, din păcate, nu a fost niciodată resuscitat. Nu e un film despre moarte, ci despre viață — despre demnitate, fragilitate și adevărul incomod că suferința și lipsa empatiei ne afectează pe toți, iar sistemul în care trăim adesea e incapabil să ofere oamenilor sprijinul și respectul de care au nevoie.

 Este un film care te răscolește, dar pe care trebuie să-l vezi. Pentru că, oricât de inconfortabil ar fi adevărul pe care îl arată, este al nostru.

Așadar, da — Dosarul Lăzărescu s-a redeschis. Iar dacă-l privim cu sinceritate, poate vom învăța ceva din el. Filmul rulează deja în cinematografe din 24 octombrie.

Festivalul Toamnei la Pielești

Toamna și-a făcut simțită prezența la Pielești nu doar prin ploi și aerul rece, ci și printr-un eveniment care a adunat laolaltă întreaga comunitate: a doua ediție a Festivalului Toamnei, desfășurată pe stadionul comunei, în ziua de Sfântul Dumitru.

Chiar dacă dimineața a început cu frig și ploaie, parcă natura a ținut cu oamenii – norii s-au risipit exact când festivalul era gata să înceapă. Din acel moment, în locul picăturilor reci de ploaie au apărut zâmbete, muzică și culoare.

Copiii — sufletul festivalului

Festivalul de la Pielești nu e doar o sărbătoare a roadelor toamnei, ci mai ales una a copiilor. Elevii din școală și preșcolarii din grădiniță au fost vedetele zilei. Cu emoție și entuziasm, și-au amenajat fiecare câte o „tarabă”, unde au vândut produse făcute cu ajutorul mamelor lor: dulcețuri de casă, borcane cu murături, ceaiuri aromate, plăcinte, prăjituri, fructe și legume.

Fiecare stand spunea o poveste. Borcanele frumos etichetate, dovlecii sculptați, frunze arămii, farfuriile cu prăjituri și zâmbetele copiilor au transformat stadionul într-o piață plină de viață și căldură.

Pe scenă, cei mici au adus și un spectacol dedicat toamnei — cântece, poezii și dansuri pregătite cu grijă împreună cu dascălii lor. În ciuda vremii reci, s-a simțit energia copiilor și bucuria lor sinceră de a fi parte dintr-un eveniment care le aparține.

O toamnă bogată

Festivalul a fost mai mult decât o manifestare culturală – a fost un moment de legătură între generații. Părinți, bunici, profesori și localnici au venit să susțină copiii, să guste din bunătățile lor și să se bucure de atmosferă.

Printre tarabe, se auzeau râsete, se schimbau rețete, iar oamenii își aminteau de vremurile când toamna era, înainte de toate, un prilej de a celebra munca din gospodărie, grija pentru familie și bucuria de a pregăti proviziile pentru iarnă.

De altfel, spiritul comunitar a fost cuvântul de ordine. Într-o lume tot mai grăbită, în care oamenii par să nu mai aibă timp unii pentru alții, evenimente ca acesta reușesc să ne aducă aproape, să ne smulgă un zâmbet și să ne reamintească bucuria simplă de a fi împreună.

Tradiție care unește comunitatea

Organizatorii au reușit să îmbine tradiția cu bucuria simplă a toamnei: produse locale, muzică, copii fericiți și un public cald. Chiar dacă ediția a doua a festivalului a fost marcată de vremea capricioasă, entuziasmul oamenilor a fost suficient de puternic cât să încălzească atmosfera.

A doua ediție a Festivalului Toamnei de la Pielești a fost dovada că tradițiile pot renaște, atunci când sunt susținute de oameni simpli, uniți de același spirit: grija pentru ceilalți și bucuria de a dărui.

Chiar și după ce spectacolul s-a încheiat și tarabele s-au golit, pe stadion a rămas ceva mai important decât orice decor – spiritul unei comunități vii, care știe să transforme o zi de toamnă într-o adevărată sărbătoare.

Eu n-am plecat acasă cu borcane de dulcețuri, murături sau prăjituri, ci cu un tablou din ipsos cu un cal, pe care abia aștept să îl pictez — și, bonus, să mă încălzesc, o gogoasă mare și caldă. Poate cel mai dulce mod de a încheia o zi de toamnă la Pielești.

Mă întreb dacă și în localitatea ta există un festival al toamnei sau o sărbătoare asemănătoare?

Pe curând!🍁🍂