100 Tiny Paintings in a Year – Momente de relaxare

 Am cam rămas în urmă la această provocare, dar de câte ori timpul îmi permite, realizez 2-3 mini-picturi.

Rămăsesem datoare  să postez mini-pictura realizată cu noile acuarele comandate de pe TEMU. Îmi plac foarte mult aceste culori, deși sunt foarte micuțe, nu se consumă foarte multă vopsea deoarece gradul de acoperire este mare. Am încercat să fac un peisaj și a ieșit ceea ce vezi mai jos:

#16 - Peisaj de munte

În weekend, am încercat să ma relaxez cât pot de mult, să stau cât mai puțin online și cât mai mult timp offline. Așa că am realizat doua mini-picturi: una cu Freddie Mercury și una cu emoticoane zâmbărețe cu mesajul ”Absorb good energy”. Am folosit culori acrilice pentru a realiza aceste mini-picturi:

#17 - Ready Freddie?

#18 - Absorb Good Energy

Chiar dacă am rămas în urmă, fiecare mini-pictură îmi amintește că provocarea aceasta nu e despre viteză, ci despre bucuria de a mă opri din online și de a mă juca cu culorile.  Micile mele pauze creative  îmi aduc un strop de energie bună.

Pe curând!🎨

100 Tiny Paintings in a Year:

#1 - Lăbuța de cățel

#2 - Vulturul Turul

#3 - Cavalerul luminii în văile întunecate

#4 - Câmp cu maci roșii sălbatici

#5 - Lăcaș sfânt

#6 - Fluturele copilăriei

#7 - Stand-up comedy

#8 - O floare multicoloră

#9, #10, #11, #12, #13 - Mini-picturi #100TinyTreasures

#14 si #15 - Mini-picturi de vacanță

Patru zile de neuitat la Milano

 Am ajuns la Milano pe 14 august, împreună cu două foste colege de serviciu. Era după-amiază, foarte cald și surprinzător de liniște pentru un oraș atât de mare. După ce am mâncat ceva rapid în centru, am mers către hotel pentru a face check-in-ul. Am fost cazate la hotelul Milano Castello, un loc superb care m-a impresionat prin grădina interioară, unde erau expuse lucrări ale artistului Romano Rui. Un detaliu neașteptat și foarte plăcut.

Hotel Milano Castello

Romano Rui (1915–1977) a fost un sculptor, ceramist și artist poliedric, născut în Sarone, Friuli (provincia Pordenone), dar adoptat artistic de Milano, unde a studiat și a activat intens. A urmat cursurile de sculptură la Accademia di Belle Arti di Brera, devenind coleg cu Francesco Messina. A fost profesor la Liceo Artistico di Brera, apoi la Politecnico di Milano (Facultatea de Arhitectură), începând din 1942. A realizat opere pentru bazilici, muzee și clădiri publice sau religioase din Milano, contribuind semnificativ la patrimoniul cultural al orașului.

La Hotel Milano Castello există o expoziție permanentă dedicată lui Romano Rui, realizată în colaborare cu colecționarul Prof. Raoul Pieri. Sunt expuse 30 de lucrări unice, create între 1943 și 1977, în materiale precum bronz, piatră (Vicenza), gresie, lemn și smalț ars la temperatură înaltă. Expoziția include 24 de sculpturi și 5 panouri smălțuite, care sugerează dinamism și vitalitate—în stilul inspirat de Brâncuși sau Peynet. Oaspeții se pot plimba prin colecție încă de la intrare până în grădina interioară a hotelului.

După un duș revigorant, am ieșit să explorăm împrejurimile. Hotelul era foarte aproape de Castello Sforzesco, așa că am ajuns repede în piața din față, unde am avut parte de o surpriză minunată: artiști stradali care animau atmosfera. Unul dintre ei cânta melodii italiene și a reușit să adune lumea la dans și voie bună. A fost un început de vacanță perfect, cu oameni dansând și cântând, muzică italiană și o atmosferă plină de viață și culoare.

 Duomo di Milano

Domul l-am admirat doar la exterior, fiind sezon de vacanță, biletele se epuizau foarte repede și nu am reușit să prind bilete. Data viitoare, voi ști să rezerv înainte bilet online. Seara, când se răcorea, piața Domului se umplea de oameni și era o adevărată sărbătoare a orașului – luminile, aglomerația, forfota, toate îi dădeau un aer special.

Chiar dacă nu am reușit să vizitez interiorul, Duomo di Milano m-a impresionat chiar și de afară. Construcția sa a început în 1386, sub conducerea arhiepiscopului Antonio da Saluzzo, cu sprijinul familiei Visconti și a durat aproape șase secole, ceea ce explică de ce fațada este atât de bogat decorată, cu peste 3.400 de statui și 135 de turnulețe. Domul a fost consacrat oficial în 1418, dar fațada a fost terminată abia în 1805, la cererea lui Napoleon Bonaparte, care dorea să fie încoronat rege al Italiei în interiorul ei.

Este o capodoperă a arhitecturii gotice, îmbinând elemente renascentiste și baroce, ceea ce îi conferă o eleganță aparte.  Este a patra cea mai mare biserică din lume și cea mai mare din Italia (după San Pietro din Vatican, care este pe teritoriu independent). Pe vârful turlei principale se află Madonnina – o statuie aurită a Fecioarei Maria, simbolul orașului Milano.

Câteva curiozități despre catedrală: Marmura folosită provine în mare parte din carierele de la Candoglia (Lombardia). Domul este atât de complex, încât Milano are încă un organism dedicat întreținerii sale: Veneranda Fabbrica del Duomo, înființată în 1387, care este activă și azi. Statuia Madonninei (1774) are 4 metri și este așezată la 108 m. În Milano există o tradiție: nicio clădire nu trebuie să depășească înălțimea Madonninei. Când au apărut zgârie-nori, pe vârfurile lor au fost puse replici ale statuii pentru a respecta tradiția.

Galeria Vittorio Emanuele II

Am vizitat Galeria Vittorio Emanuele II, care se află chiar lângă catedrală, de unde mi-am cumpărat o pereche de ochelari de soare Dolce & Gabbana clasici și un portofel din noua colecție Guess – produse care nici măcar nu erau disponibile încă în România sau pe site-uri. Shoppingul la Milano chiar are alt farmec!

Galeria a fost construită între 1865 și 1877, fiind unul dintre cele mai vechi centre comerciale acoperite din lume. A fost proiectată de arhitectul Giuseppe Mengoni, care din păcate a murit chiar înainte de inaugurare.Numele ei vine de la Vittorio Emanuele II, primul rege al Italiei unite.

Este construită sub forma unei cruci latine, cu două artere principale ce se întâlnesc sub o cupolă impresionantă din sticlă și fier. Cupola are 47 m înălțime și este din sticlă, ceea ce era foarte modern pentru secolul al XIX-lea. În pardoseală, mozaicurile reprezintă steme ale marilor orașe italiene (Milano, Roma, Florența, Torino). Există un obicei: turiștii (și localnicii) se rotesc cu călcâiul pe emblema taurului de la Torino (din mozaic) pentru noroc. Erau prea mulți care să facă acest lucru și nu am mai așteptat, în plus nu aveam ținuta adecvată pentru a face acest lucru.😂

Este supranumită „Il Salotto di Milano” („Salonul din Milano”), pentru că e locul unde lumea bună se întâlnea la început de secol XX. Aici sunt unele dintre cele mai exclusiviste magazine din lume: Prada (primul magazin Prada a fost deschis chiar aici, în 1913), Gucci, Louis Vuitton, Versace.

 Găsești și restaurante și cafenele istorice, precum Camparino in Galleria, loc legendar unde a fost inventat faimosul aperitiv Campari. Galeria e mereu animată – ziua e plină de turiști și de shopping, iar seara luminile și vitrinele îi dau un aer elegant.Chiar dacă nu cumperi nimic, plimbarea pe sub cupola de sticlă și fotografiile de acolo sunt o experiență obligatorie la Milano.

Mâncare și Transport

La capitolul mâncare, am avut experiențe mixte. Prima pizza margherita, comandată imediat după sosire, a fost jalnică în comparație cu cea pe care o gustasem la Roma. În schimb, gnocchi în diferite combinații au salvat experiența culinară, fiind absolut delicioși. La rubrica ”Miercurea fără cuvinte” voi reveni cu imagini culinare.😊

Pentru deplasări, am folosit metroul – foarte eficient și simplu de înțeles. Un bilet costă 2 euro și e valabil 90 de minute, dar există și varianta de 7 euro pentru o zi întreagă, cu acces pe toate rutele și mijloacele de transport. De la Aeroportul Bergamo cea mai simplă opțiune este autobuzul Terravision – 12 euro un bilet, aproximativ o oră până în centrul orașului.

Milano este un oraș elegant, cosmopolit, cu multe fațete. Am să povestesc separat despre Castello Sforzesco, Triennale Milano, dar și despre escapadele de la Lacul Como și Bergamo, pentru că fiecare dintre ele merită un articol dedicat.

Atât pentru astăzi, pe data viitoare! Să ai o duminică frumoasă!

Seria Turnul întunecat - Stephen King

Am mai povestit pe blog că-mi place foarte mult cum scrie Stephen King. În biblioteca mea personală, cele mai multe cărți scrise de un autor sunt cărțile lui King. Am început cu ceva timp în urmă să citesc seria ”Turnul întunecat”, dar nu am terminat-o, am ajuns până la volumul cu numărul 5 - ”Lupii din Calla”. Este o serie de romane scrise de Stephen King, care urmărește drumul lui Roland Deschain, ultimul pistolar, într-o lume aflată la granița dintre real și fantastic. Este o poveste despre căutare, destin și prietenie, unde elemente de western, horror, fantasy și science-fiction se împletesc într-un mod unic.

Seria are 8 volume:

1. Pistolarul (The Gunslinger, 1982; revizuit 2003)
2. Alegerea celor trei (The Drawing of the Three, 1987)
3. Ținuturile pustii (The Waste Lands, 1991)
4. Vrăjitorul și globul (Wizard and Glass, 1997)
5. Vântul prin gaura cheii (The Wind Through the Keyhole, 2012 - plasat cronologic între volumele IV și V, dar publicat mai târziu.)
6. Lupii din Calla (Wolves of the Calla, 2003)
7. Cântecul lui Susannah (Song of Susannah, 2004)
8. Turnul Întunecat (The Dark Tower, 2004)

Azi, voi povesti doar despre ultimele două volume citite, urmând, ulterior, când îmi permite timpul să povestesc și despre primele volume citite.

4. Vrăjitorul și globul de cristal

Roland, ultimul pistolar, împreună cu prietenii lui merge în căutarea Turnului Întunecat, și după ce scapă de furia sinucigașă a monoului Blaine, ajung în versiunea apocaliptică a orășelului Topeka, din Kansas. În drumul spre un palat de cristal, Roland se întoarce în trecut și le povestește cum a devenit pistolar, cum și-a pierdut iubirea vieții lui și cum a ajuns să caute Turnul Întunecat.
Povestea lui Roland este una de dragoste, dar și foarte tragică, însă nici prezentul nu e chiar roz deoarece magia și pericolul se împletesc la tot pasul.
Din cele 4 volume citite până acum mi-a plăcut foarte mult acest volum și precedentul "Ținuturile pustii". Volumul 4 este o dramă de proporții, are și suspans și acțiune...cel mai mult mi-a plăcut povestea de dragoste dintre Roland și Susan.
Mi-au plăcut mai multe citate, dar în agendă mi-am notat unul singur:

”Când ai de meditat trebuie să meditezi în purgatoriu.”(pag. 193)

Monoului Blaine îi plăceau ghicitorile, așa că voi posta și eu câteva, să vedem la câte știi să răspunzi:

1.Ce zboară pe sus și nu-l vezi?

2. Cine umblă, dar n-are picioare;

Cine are gură, dar nu vorbește;

Cine are pat, dar nu doarme;

Cine are brațe, dar n-are mâini?

3. Ce are patru picioare dimineața, două picioare după-amiaza și trei picioare noaptea?

4. Dacă îmi spui pe nume nu mai sunt aici. Cine sunt?

5. Alimentează-mă și voi trăi. Dă-mi de băut și voi muri. Cine sunt?

6. Trec prin fața soarelui și totuși nu am umbră. Cine sunt?

7. Deși e ușoară ca fulgul, nimeni n-o poate ține mult timp.

8. Dacă mă frângi, eu merg totuși mai departe. Dacă mă poți atinge, menirea mea s-a împlinit. Dacă mă pierzi, trebuie să mă găsești degrabă c-un inel. Cine sunt?

9. Ce poate urca pe un horn în jos, dar nu poate coborî pe un horn în sus?

Răspunsuri ghicitori:

Deschide

1. Vântul
2. Râul
3. Omul, care se târăște în mâini și genunchi în pruncie, umblă pe două picioare când e adult și merge sprijinit în baston la bătrânețe.
4. Liniștea
5. Focul
6. Vântul
7. Respirația
8. Sufletul omenesc
9. Umbrela

Acestui volum i-am acordat 5 steluțe pe Goodreads.

4,5 .Vântul prin gaura cheii

Roland Deschain de Gilead este singurul pistolar rămas în viață iar aventura lui în căutarea Turnului Întunecat continuă cu volumul punte 4,5. În acest volum pistolarul bătrân povestește despre viața pistolarului tânăr.
Aventura se petrece în Lumea de Mijloc, această lume se află în apropierea lumii noastre și se întrepătrunde cu aceasta, în unele locuri existând uși între aceste lumi. Prin aceste uși și-a "luat" Roland cei trei prieteni care formează ka-tetul (Eddie, Susannah si Jack - toți din New York, dar din timpuri diferite). În aventura lor s-a alăturat și un billy-bumbler - Ete, care este originar din Lumea de Mijloc.
După ce părăsesc Palatul de Cristal pornesc pe Calea Grinzii spre Turnul Întunecat. Pe drum îl întâlnesc pe Brix, un bătrân luntraș, care îi trece râul Whye și le dă indicații despre cel mai bun adăpost care îi poate apăra de furtuna-furtunilor, pe care tocmai o prevestise prietenul lor Ete.
Trebuiau să ajungă cât mai repede în casa de rugăciuni aflată pe drumul vechi al Callei.
Ajung la timp cât să strângă lemne pentru focul care va arde continuu toată noaptea pentru a nu muri înghețați. Niciunul nu a dormit în acea noapte, deoarece trebuiau să întrețină focul, acesta este momentul în care Roland le povestește despre tânărul pistolar Roland.

Voi pune și câteva citate din carte, care mi-au atras atenția:

”Groaza e ca un vierme care trebuie dat afară înainte de a apuca să se împuieze.”

”[...]orice obiect poate deveni magic, dacă e ținut de mâna care trebuie.”

”Dar de ce să ne amărâm căutând norii de furtună care sunt deocamdată dincolo de orizont?”

”Mai devreme sau mai târziu cădem cu toții.”

”Timpul este o gaură de cheie, își spuse el, privind la stele. Da, așa cred. Uneori trebuie să ne aplecăm ca să ne uităm prin el. Iar vântul pe care îl simțim atunci cum ne mângăie obrajii - vântul acela care suflă prin gaura cheii - este răsuflarea întregului univers.”

Mi-a plăcut cartea, dar nu a fost wow. I-am acordat 3,5 steluțe.

Pe măsură ce voi citi și celelalte volume voi împărtăși pe blog impresiile.

Înscriu această postare în tabelul ”Citate favorite”, găzduit de Suzana.

Pe curând!📖

Experiență gastronomică la Bononia - MFC

Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! 😄 Vei cunoaște o mulțime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu există teme pentru fotografii, nu există obstacole. Singura regulă este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fără cuvinte" să nu conțină text scris. În rest, orice este permis. Alătură-te nouă în clubul MFC😄 Happy Wordless Wednesday!😄

Miercurea fără cuvinte 2025:

• Viața ne este programată?
• Statui din Budapesta
• Felicitări
• Gala Operei Mărțișor
• Colecție figurine
• Colecție de cristale
• Origami
• RO-Alert - Vreme instabilă
• Când timpul aleargă ca un cal
• Mini-picturi din seria #100TinyTreasures
• Palma de Mallorca în pahare și farfurii
  

Galeria de Artă „Nikola Petrov”

 După ce am vizitat cetatea Baba Vida, am căutat un restaurant unde să mâncăm, să putem să ne bucurăm de vizita în Vidin. Am traversat Parcul Dunărean, care se afla în renovare, dar chiar și așa a fost foarte frumos. Am luat prânzul la restaurantul Bononia, aflat vis-a-vis de Galeria de artă Nikola Petrov, pe care trebuia neapărat să o vizităm. Dacă ajungi în Vidin îți recomand acest restaurant:  are o terasă mare cu privire spre Dunăre, mâncarea este excelentă, iar localul foarte curat. La rubrica Miercurea fără cuvinte voi pune fotografii cu ceea ce ne-am comandat.

Să revenim la Muzeul de artă. Muzeul poartă numele unui mare pictor bulgar și găzduiește una dintre cele mai valoroase colecții de artă din nord-vestul Bulgariei.

Clădirea însăși are povestea ei: ridicată în 1892 ca și Club Militar, pe fundațiile unei porți din vechea cetate „Kaleto”, a fost transformată în spațiu cultural în anii ’60, când a fost fondată galeria. Din 1975, este recunoscută ca monument de cultură. Sala mare, cu tavanul înalt și lumina care cade difuz pe pereții albi, creează cadrul perfect pentru a te lăsa prins în universurile colorate ale artiștilor.

Muzeul are peste 1.300 de lucrări – picturi, grafică și sculpturi – semnate atât de mari maeștri bulgari precum Vladimir Dimitrov-Maistora, Ivan Mrkvička sau Zlatyu Boyadzhiev, cât și de artiști internaționali. Printre comorile sale se numără chiar lucrări de Rembrandt și Dürer, un detaliu care ar putea părea surprinzător într-un oraș mic, dar care spune multe despre ambiția culturală a Vidinului.

Dintre lucrările expuse mi-au plăcut câteva lucrări, în mod special, însă toate tablourile au avut ceva aparte și mi-a făcut plăcere să le admir.

Tablou contemporan intitulat „Lună albastră” de Chavdar Petrov, o pânza întunecată, brăzdată de linii și stropi de culoare gri, alb și bleu, are ceva din neliniștea unei nopți agitate, peste care veghează o lună de un albastru intens. Lucrarea transmite neliniștea unei nopți agitate, un echilibru fragil între haos și ordine, întuneric și lumină.

Tabloul lui Ivan Ivanov -Piața - o scenă de târg rural, cu țărani adunați în jurul tarabelor acoperite cu paie. Atmosfera m-a dus imediat cu gândul la Carul cu boi al lui Nicolae Grigorescu, aceeași simplitate și naturalețe a vieții de zi cu zi.

”Peștele” pictat tot de Chavdar Petrov o explozie de culoare, inspirată de motive tradiționale reinterpretate modern. Este o lucrare care inspiră bucurie, o artă populară reinterpretată în cheie modernă, cu un aer aproape copilăresc, dar de o forță vizuală extraordinară.

Ghidul vorbea româna foarte puțin și nici engleza nu o stăpânea prea bine, așa că explicațiile au fost mai greu de urmărit. Totuși, am simțit că nu aveam nevoie de prea multe cuvinte – tablourile vorbeau de la sine. Poze nu am făcut prea multe, fiindcă am preferat să admir lucrările în liniște.

Galeria de Artă „Nikola Petrov” este locul unde arta devine un limbaj universal. Nu e nevoie să știi toate numele artiștilor sau contextul lor istoric: ceea ce contează este emoția pe care o trăiești în fața fiecărei lucrări.

Vizita la galeria din Vidin a fost o experiență intensă, un dialog între tradiție și modernitate. Am descoperit artiști surprinzători, am recunoscut influențe familiare și am simțit că arta are puterea de a uni oameni și culturi dincolo de granițe. Dacă ajungi pe malul bulgăresc al Dunării, îți recomand să treci pragul acestei galerii – vei pleca mai bogat sufletește. Intrarea a fost gratută.

Pe curând!

Speră

SPERĂ este prima autobiografie publicată vreodată de un papă. O autobiografie a cărei scriere a durat  șase ani și care începe în zorii secolului XX, de la rădăcinile italiene și aventura emigrării în America de Sud a bunicilor papei, trecând prin copilărie, prin entuziasmul și frământările tinereții, alegerea vocației și maturitate, pentru a acoperi întregul său pontificat.

În memoriile sale, papa Francisc descrie cu sinceritate momentele cruciale ale pontificatului și abordează curajos și profetic cele mai importante și mai dezbătute subiecte contemporane: războiul și pacea (inclusiv conflictele din Ucraina și Orientul Mijlociu), migrația, criza mediului, politicile sociale, condiția femeii, sexualitatea, dezvoltarea tehnologică, viitorul Bisericii și al religiilor.

Bogată în dezvăluiri, anecdote și reflecții, această carte emoționantă și profund umană, cu tușe de tandrețe, dar și de umor, e atât povestea unei vieți, cât și un testament moral și spiritual menit să-i captiveze pe cititorii din întreaga lume și să reprezinte moștenirea de speranță a papei Francisc pentru generațiile viitoare.

SPERĂ conține fotografii, dintre care unele, private și inedite, au fost puse la dispoziție de papa Francisc.¹

---

¹ Descriere editorială, Papa Francisc, Speră, București, Editura Polirom, 2025, coperta interioară.

Speră. Autobiografia este prima lucrare de acest tip scrisă vreodată de un papă în timpul vieții sale. Publicată în ianuarie 2025, cu ocazia Jubileului Speranței, cartea oferă o privire intimă asupra vieții și gândirii Papei Francisc. Redactată în colaborare cu jurnalistul italian Carlo Musso, lucrarea a fost concepută pe parcursul a șase ani și reflectă o decizie personală a Suveranului Pontif de a împărtăși povestea sa înainte de a pleca dintre noi.

Cartea începe cu originile sale argentiniene, povestind despre imigrarea bunicilor din Italia și despre copilăria petrecută în Buenos Aires. Papa Francisc detaliază alegerea vocației religioase, formarea sa ca iezuit și ascensiunea sa în ierarhia Bisericii Catolice, culminând cu alegerea sa ca papă în 2013. De asemenea, el împărtășește momentele cheie ale pontificatului său, inclusiv reformele propuse și provocările întâmpinate.

Titlul cărții, Speră, reflectă tema centrală a lucrării: speranța ca virtute fundamentală în fața adversității. Papa Francisc subliniază că speranța nu este un optimism naiv, ci o alegere conștientă de a privi înainte, de a înfrunta realitățile dure cu credință și curaj. El discută despre conflictele globale, migrarea, criza mediului, politicile sociale și rolul femeilor în Biserică, abordând aceste subiecte cu sinceritate și profunzime.

Stilul narativ al Papei Francisc este accesibil și empatic, reușind să transmită trăirile și reflecțiile sale cu naturalețe. Cartea este presărată cu anecdote personale, reflecții spirituale și momente de umor, oferind cititorilor o înțelegere mai profundă a omului din spatele funcției papale.

Speră. Autobiografia este o lectură importantă pentru cei interesați de istoria recentă a Bisericii Catolice, de gândirea teologică contemporană și de exemplul personal al unui lider spiritual care a ales să își trăiască credința în mod deschis și original.

Mi-a plăcut cartea, a fost o lectură ușoară. I-am acordat 4 steluțe pe Goodreads. Mi-au plăcut foarte multe citate din carte, dar voi încerca să fac o selecție pentru a înscrie această postare în tabelul găzduit de Suzana - ”Citate favorite”.

”Dacă vrei să-i explici cuiva ce este fericirea, cea mai bună metodă e să-l faci fericit. Iar jocul te face fericit, fiindcă poți să-ți exprimi libertatea, să concurezi doar de dragul distracției, să fii amator, pur și simplu... Pentru că poți urmări un vis fără să fii nevoit să devii campion cu orice preț. te face fericit chiar dacă ești pata dura.”

”Dimpotrivă, încă de când eram copil, am căutat să-i evit pe bârfitori, pe cei care vorbesc despre alții: mi s-a părut întotdeauna o boală gravă, care anesteziază inima ”Mulți au căzut de gura sabiei, dar nu câți cei căzuți din cauza limbii”, spune cartea lui Ben Sirah (Ecleziaticul) (28,18), pentru că bârfa, cârtirea nu sunt nicidecum un viciu nevinovat, sunt mai curând o plagă care nu aduce decât dezbinare și suferință.”

”Pandemia ne-a făcut să luăm contact cu fragilitatea noastră personală și socială și, în același timp, ne-a demonstrat încă o dată că în furtunile istoriei suntem cu toții în aceeași barcă.”

”Să mergi mai departe nu înseamnă să uiți. [...] Să mergi mai departe înseamnă să te schimbi. pentru că ”anul în care nu am mers nicăieri” ne-a aruncat în față realitatea tragică a drumului spre autodistrugere.”

”Iertarea nu este trădare și nu este slăbiciune, dimpotrivă.[...] Răspunsul nostru trebuie să fie, din contră, unul de speranță și vindecare, de pace și dreptate. Să-i tratăm pe ceilalți cu aceeași iubire și compasiune cu care am dori să fim tratați noi. Să căutăm pentru ceilalți aceleași posibilități pe care le căutăm pentru noi înșine. Să-i ajutăm pe ceilalți să crească așa cum am dori să fim ajutați noi. Într-un cuvânt, dacă dorim siguranță, să oferim siguranță; dacă dorim viață, să oferim viață; dacă dorim oportunități, să oferim oportunități. Măsura pe care o folosim pentru ceilalți va fi măsura pe care timpul o va folosi pentru noi.”

”La scurt timp după aceea, unul dintre ei mi-a spus că e frumos să încerci să-l faci pe Dumnezeu să râdă... doar că, din cauza chestiei cu omnisciența, îți anticipează toate glumele și-ți strică poanta. Acesta eeste genul de umor care te unge la inimă.”

”Ironia este medicament, nu numai pentru a-i binedispune și a-i lumina pe ceilalți, ci și pentru sine, căci autoironia este un instrument puternic pentru a învinge tentația narcisismului. Narcisiștii se privesc mereu în oglindă, se machiază, se privesc iar, dar cel mai bun sfat e ca în fața unei oglinzi să râdem întotdeauna de noi înșine.”

”Și în acest caz, esențiale rămân responsabilitatea și educația, iar dacă este adevărat că instrumentele în sine sunt neutre și cuțitul care taie pâinea e identic cu cel care taie gâtul și doar mâna care îl mânuiește face diferența, la fel de adevărat este și că mijloacele mai răspândite și mai puternice necesită și mai multă conștientizare, și mai multe aptitudini educaționale, și mai multe exemple.”

Cam atât pentru azi. Sper că îți plac și ție aceste citate și poate te vor face curios să citești cartea.

Pe curând!

Cetatea Baba Vida - Bulgaria

Pe malul Dunării, în orașul Vidin, se află cetatea medievală „Baba Vida”. Este singura fortăreață medievală din Bulgaria care s-a păstrat aproape intactă până astăzi - uneori numită „cetatea celor trei epoci” – Romană, Bulgară și Otomană.

Am vizitat-o într-o duminică de august, împreună cu familia, și sentimentul a fost că am pășit înapoi în timp, într-o epocă în care zidurile groase de piatră decideau soarta orașelor și a oamenilor.

Fortăreața se află pe ruinele vechiului castru roman Bononia, construit pe locul unei așezări tracice. Zidurile exterioare și turnurile castrului roman au fost folosite ca fundație pentru construcțiile medievale.

Construcția a început în secolele X–XI și a continuat până în secolul al XIV-lea. Baba Vida a fost reședința despotului local de Vidin. În Evul Mediu, cetatea a fost unul dintre cele mai puternice centre de apărare din nord-vestul Bulgariei.

Astăzi, cetatea este transformată într-un muzeu. Vizitatorii pot vedea depozite, camerele gărzii, sala tronului, temnițele și platformele de tragere. Sunt expuse aici și obiecte arheologice descoperite în regiune: amfore romane, ceramică medievală, bijuterii și monede.

Potrivit legendei, Vida a fost fiica cea mare a unui boier bogat. Cele două surori ale ei s-au căsătorit cu bărbații nepotriviți și și-au pierdut averea – Kula s-a mutat în Zaječar (astăzi în Serbia), iar Gamza în regiunea Gamzigrad. Vida, însă, a rămas necăsătorită și și-a ridicat o fortăreață pentru a-și apăra poporul. De aici și numele „Baba Vida”  – bătrâna Vida.

În secolul al X-lea, Vidin era centrul unei regiuni conduse de boieri precum Glad, care apărau granița de invaziile maghiare.

Cetatea a rezistat unui asediu de opt luni condus de împăratul bizantin Vasile al II-lea („Bulgaroctonul”) la începutul secolului al XI-lea. În secolul al XIV-lea, cetatea a fost reședința țarului Ivan Sratsimir (1356–1396), unul dintre ultimii conducători bulgari înainte de cucerirea otomană, fiul lui Ivan Alexandru. În această perioadă a fost consolidată și întărită.

După 1396, după bătălia de la Nicopole, Baba Vida a fost transformată de otomani în fort militar și apoi în închisoare, mai ales în vremea lui Osman Pazvantoğlu (sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX).

Cetatea a fost folosită mult timp ca închisoare. În temnițele umede de sub ziduri, prizonierii erau legați cu lanțuri grele. Unele camere expun astăzi reconstituiri cu gratii și instrumente de detenție, ilustrând partea mai întunecată a vieții medievale.

Cetatea a luat forma actuală între secolele X și XIV. A fost reședința conducătorilor locali de la Vidin și unul dintre cele mai puternice puncte strategice ale Primului și celui de-al Doilea Țarat Bulgar. Poziția strategică pe malul Dunării făcea posibil controlul asupra comerțului și al rutelor militare din nord-vestul Bulgariei.

Una dintre cele mai atractive încăperi ale cetății este cea cu manechine îmbrăcate în porturi medievale.

În secolele VII–X, bulgarii și slavii purtau haine simple: cămăși lungi din in sau lână, tunici din piele, pantaloni strâmți și cizme de piele. Femeile aveau rochii simple, brodate, și își acopereau capul cu baticuri. 

În secolele XII–XIV, nobilii și țarii purtau dalmatice bogat brodate cu fir de aur, mantii din mătase grea și cizme roșii (simbol al regalității). Femeile nobile aveau rochii din mătase și voaluri subțiri, uneori diademe. Camera cu manechine arată clar contrastul dintre simplitatea vechilor bulgari și fastul aristocrației medievale.

Pe ziduri se pot vedea tunuri și platforme de tragere – dovezi că cetatea a fost adaptată în secolele XV–XVIII la noile metode de război, și era considerată una dintre cele mai puternice fortificații din regiunea Dunării. În interior se găsesc și expoziții de arme medievale: săbii, arbalete, sulițe, coifuri și scuturi.

Cetatea are două centuri de ziduri concentrice și aproximativ 9 turnuri (unele circulare, altele pătrate), dintre care trei sunt păstrate aproape integral, arhitectura este un amestec de stil bizantin și medieval balcanic. Zidurile au grosimi de până la 2,5 metri, făcându-le extrem de rezistente pentru epoca medievală. Fortăreața era înconjurată de un șanț de apărare lat de circa 12 metri și adânc de 6 metri, alimentat uneori cu apă din Dunăre. Accesul în cetate se făcea inițial printr-un pod mobil din lemn, ulterior înlocuit cu unul din piatră.

Cetatea are și o capelă mică.  În urma săpăturilor arheologice din anii 1956–1962 au fost descoperite urmele unei capele datând din secolele XIII–XIV. Existența acestei capele arată că fortăreața nu a avut doar un rol militar și administrativ, ci și unul spiritual, oferind garnizoanei și nobililor un spațiu dedicat ceremoniilor religioase. Descoperirea confirmă faptul că viața din cetate era complexă

Mi-a plăcut foarte mult această cetate, îmi doream demult să o vizitez. Biletul a fost 7 leva/persoană, iar taxa de pod a fost 5,43 euro/mașină. Am fost la mama mea, la Golenți, iar de acolo am mers la Calafat și am trecut podul direct în Vidin.

Recomand vizitarea cetății Baba Vida nu doar pentru valoarea ei istorică, ci și pentru atmosfera aparte pe care o oferă. Priveliștea asupra Dunării de pe zidurile ei completează perfect această incursiune în Evul Mediu balcanic.

Pe curând!🏰