Cheile Băniței și Cetatea dacică

 După ce am luat prânzul la La Belle Epoque ne-am îndreptat spre următorul obiectiv. La aproximativ 8 kilometri nord de Petroșani, în comuna Bănița din județul Hunedoara, se află Cheile Băniței. Traseul este scurt, are aproximativ 250–300 de metri, însă pe această distanță pârâul Bănița trece printre pereți de calcar înalți și foarte apropiați, formând un culoar îngust, cu aspect aproape de canion.

Cheile Băniței: traseu prin apă

Locul se află pe culoarul Bănița–Merișor–Baru, între Depresiunea Petroșani și Depresiunea Hațegului. Din punct de vedere al reliefului, este o zonă în care calcarul a avut un rol important în formarea peisajului. Apa a pătruns în fisurile rocii și a contribuit la modelarea formelor carstice. Potrivit Centrului Național de Informare și Promovare Turistică Petroșani, actualul culoar ar reprezenta o fostă peșteră, al cărei tavan s-a prăbușit. Pereții rămași de o parte și de alta au fost apoi modelați de apă.

Acest lucru explică aspectul neobișnuit al cheilor. Pereții de calcar au suprafețe rotunjite și scobituri formate prin acțiunea apei. În albia pârâului se găsesc și marmite, adică adâncituri formate prin eroziune.

Cheile Băniței sunt diferite de multe alte obiective naturale deoarece traseul trece chiar prin apă. Pentru a parcurge cheile, trebuie să mergi prin albia pârâului Bănița, printre pereții de calcar. De aceea, este important să alegi o perioadă în care nivelul apei permite parcurgerea în siguranță.

Este important să porți încălțăminte specială, cizme de cauciuc sau încălțăminte impermeabilă, cu talpă cauciucată aderentă, pentru a preveni alunecarea pe pietre. Pe o porțiune a traseului este montat un cablu metalic de sprijin , instalat pentru a facilita deplasarea turiștilor.

Traseul spre Cetatea dacică de la Bănița

Cheile Băniței sunt interesante și prin ceea ce se află în imediata lor apropiere. Pe un deal care domină zona se găsește Cetatea dacică Bănița, una dintre cetățile dacice din Munții Orăștiei incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Legătura dintre cele două obiective nu este doar una geografică. Zona Băniței a avut o poziție importantă pentru controlul căilor de acces dintre Valea Jiului și Țara Hațegului. Un studiu publicat de Universitatea din Petroșani descrie chiar zona Cheilor Băniței drept o veche „poartă” de acces spre Țara Hațegului și Ardeal.

În prezent, cele două obiective pot fi parcurse împreună prin traseul tematic „Cetatea Bănița”, deschis publicului începând cu 1 august 2026. Traseul are 570 de metri, o diferență de nivel de 104 metri și este cotat cu dificultate medie. Pentru mine gradul de dificultate a fost dificil, poate pentru că nu am mai făcut mișcare de ceva timp. Urcarea durează aproximativ 40 de minute, iar traseul începe prin traversarea Cheilor Băniței și continuă prin pădure, pe un drum în pantă.

Eu am făcut traseul în aproximativ o oră sau mai mult, m-am oprit de mai multe ori, iar drumul în pantă mi s-a părut destul de abrupt. Însă, a meritat tot efortul. Cetatea dacică Bănița face parte din sistemul de fortificații al regatului dac și este una dintre cele șase cetăți dacice din Munții Orăștiei înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. A fost construită pe un vârf stâncos, într-un loc greu accesibil, folosind relieful ca element de apărare. Astăzi nu mai găsești aici o cetate în sensul obișnuit al cuvântului, cu ziduri înalte și construcții bine păstrate, ci mai degrabă un sit arheologic. Urcarea până la cetate merită însă și pentru priveliștea minunată asupra văii și a munților din jur.

În apropiere se află și Peștera Bolii, despre care voi povesti data viitoare. Împreună, cele trei obiective — Cheile Băniței, Peștera Bolii și cetatea dacică — spun, fiecare în felul său, povestea aceluiași teritoriu. 

Pe curând!

La Belle Epoque - Monday Murals

 După ce am vizitat Muzeul Mineritului din Petroșani, am căutat un loc unde să mâncăm ceva înainte de a pleca mai departe. Așa am ajuns la La Belle Epoque.

Clădirea cunoscută astăzi sub numele „La Belle Epoque” este una dintre clădirile istorice importante ale Petroșaniului. Istoria sa începe în perioada interbelică, într-un oraș a cărui dezvoltare era strâns legată de industria minieră.

Cladirea a fost ridicată între 1923 și 1925 de Societatea Anonimă Română Petroșani, în Colonia de Jos, și a fost cunoscută sub numele de Cazinoul Muncitoresc. Inaugurarea a avut loc la 1 noiembrie 1925, după o primă reprezentație de probă organizată cu o zi înainte. A fost concepută ca un spațiu destinat vieții sociale și culturale a comunității miniere. Avea o sală de spectacole, o scenă, o bibliotecă, un restaurant și alte spații pentru reuniuni.

„Păziți-vă graiul, căci în el stă sufletul nostru. Când dispare limba, dispare și neamul. Citiți, învățați, cunoașteți-vă trecutul! Clădiți viitorul cu mintea, nu doar cu mâinile. Cinstea, munca și iubirea de țară să vă fie scut și armă.” Nicolae Iorga

Rolul cultural al clădirii s-a conturat rapid. Aici au avut loc spectacole de teatru, proiecții cinematografice și diverse manifestări publice. Pe 9 noiembrie 1926, în sala Cazinoului Muncitoresc din Petroșani, marele istoric Nicolae Iorga a susținut o conferință cu tema „Rolul muncitorilor în noul stat român”, în fața unui public numeros și entuziast.

După 1948, clădirea a devenit sediul Teatrului Poporului, filiala Valea Jiului, devenit ulterior Teatrul de Stat Valea Jiului. Instituția teatrală a funcționat aici până în 1981, când s-a mutat în clădirea de pe strada Mihai Viteazul, un imobil construit în 1905, căruia i-a fost adăugat, între 1981 și 1983, un nou corp destinat spectacolelor.

Astăzi, clădirea „La Belle Epoque” a devenit hotel și restaurant. Numele actual păstrează legătura cu o epocă evocată prin eleganță și cultură, în timp ce clădirea a trecut prin aproape un secol de transformări. De la Cazinoul Muncitoresc la teatru și, mai târziu, la hotel și restaurant, clădirea a rămas un reper al memoriei urbane a Petroșaniului.

Pentru ediția Monday Murals, atenția mi-a fost atrasă de două picturi murale care aduc o notă de culoare și memorie acestui loc.

Prima pictură dedicată lui Nicolae Iorga se află pe peretele terasei restaurantului, iar a doua intitulată „Ciocârlia”, se află pe peretele unei anexe exterioare. Aceasta reprezintă o ciocârlie lângă o vioară, o trimitere vizuală superbă la piesa muzicală tradițională și la trecutul artistic al clădirii.  Ciocârlia lui George Enescu rămâne una dintre cele mai cunoscute compoziții din muzica noastră. Pictura face o punte subtilă între istoria clădirii și moștenirea muzicală românească. 

Pe curând!

Craiova devine din nou capitala jazz-ului românesc

 Festivalul din acest an propune un itinerar stilistic complex, conceput atât pentru melomani avizați, cât și pentru publicul care dorește să descopere muzica într-o atmosferă relaxată.

Prima seară, sâmbătă, 12 septembrie, debutează în forță în Sala Filarmonicii „Oltenia” cu proiectul LITTLE BIG BAND, sub bagheta dirijoarei Simona Strungaru, secondat de vibrația lounge din Silent Garden alături de EQUINOX BAND.

Duminică, 13 septembrie, seria concertelor din sală deschide ușa armoniilor vocale surprinzătoare oferite de JAZZAPPELLA, urmate de ethno-jazz-ul plin de energie al Ethnotic Project. Invitată specială este IRINA SÂRBU, o voce de referință a jazz-ului românesc, cu o carte de vizită impresionantă și o prezență scenică unică. Seara se mută apoi în Grădina Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman” cu proiectul GROOVE GARDEN – un show cu ritmuri accesibile și dansante, unde reputatul pianist Sorin Zlat vine cu un program adaptat perfect pentru un public larg.

Luni, 14 septembrie, accentul revine la virtuozitate, în Sala Filarmonicii ”Oltenia”. Pianistul SORIN ZLAT urcă din nou pe scenă, de această dată alături de Trio-ul său, pentru recitalul de jazz contemporan. Pianist român distins cu Marele Premiu în Statele Unite la prestigiosul Jacksonville Jazz Piano Competition, Zlat a pregătit un moment pline de energie și rafinament. Festivalul se va încheia grandios cu BIG BAND RADIO ROMÂNIA, un ansamblu legendar și extrem de iubit de publicul de pretutindeni, dirijat de Simona Strungaru.

Image by Vicki Hamilton from Pixabay

Evenimentele încep la ora 18:00 iar abonamentele generale și biletele individuale sunt disponibile online: Craiova Jazz Festival.

Trupa mea favorită de anul ăsta e Jazzappella, abia aștept să-i ascult live. Tu vii la festival?

Muzeul Mineritului din Petroșani

Am ajuns în Petroșani și nu puteam să nu vizitez Muzeul Mineritului și chiar nu regret. Clădirea în sine are istorie. Este un fost sediu al Societății Petroșani, construit în 1920 și folosit ca muzeu din anii ’60. Muzeul a fost înființat în 1961, iar colecțiile adună obiecte, documente și utilaje legate de mineritul din Valea Jiului. Mi s-a părut foarte interesant și chiar mi-a plăcut.

Cel mai mult mi-a plăcut galeria amenajată la subsol. Au încercat să redea, cât se poate de bine, atmosfera dintr-o mină. Spațiul este îngust și întunecat, iar când vezi echipamentele și îți imaginezi că oamenii lucrau ore întregi în astfel de condiții, începi să înțelegi cât de grea era, de fapt, munca lor. Este reprodusă și o „colivie”, adică liftul cu care minerii coborau în subteran. Din fotografii și din vitrine nu poți să-ți dai seama cu adevărat de asta.

Imnul Minerilor

1 / 8

Minerii își țineau mâncarea într-o plasă suspendată, ca să nu ajungă șobolanii la ea. Dar partea cu adevărat stranie este că șobolanii nu erau omorâți: minerii observaseră că, înaintea unor surpări sau a unor acumulări de gaze, animalele deveneau agitate și fugeau. Erau considerați un fel de „sistem de alarmă” al minei.

„(...) Paraziții minelor, șobolanii, dau semnalul de alarmă, cum arată seismograful cutremurul pământului. Șobolanul aici, în întunecimea și tainele pământului, este prietenul muncitorului și este ținut în mare cinste. Muncitorul, flămând și el, își împarte bucuros cu el coaja de pâine uscată, căci el este animalul Sfintei Varvara, hramul minelor întunecate. În jurul grajdurilor din afunzimea minei – unde sunt adăpostiți caii – se adăpostesc cu sutele acești șobolani. Legende s-au creat în jurul lor. Spiritul ocnei, piticii minelor care trăiesc în imaginația aprinsă a muncitorilor și care, dacă apar în ocnă în fața unui muncitor, atunci acesta e pierdut, e fiul morții, așa povestesc între ei muncitorii. Ziua Sfintei Varvara este mare sărbătoare în toate ținuturile miniere, hramul minelor. Muncitorii serbează cu mare cinste această zi, căci cine supără pe Sfânta Varvara acela își atrage ura și răzbunarea ei. În copilărie ascultam cu groază la suflet legendele acestea, Sfânta Varvara și piticii minelor trăiau aievea în imaginația mea de copil. Cum mă temeam, când împreună cu alți tovarăși de joc – prieteni ai copilăriei – entram prin gura afumată a ocnei, și ne afundam tot mai adânc în întunecimea și răcoarea pământului. Așteptam în tot momentul să apară piticii și spiritul ocnei, la fiecare zgomot de picături de apă căzută din pereții ocnei și la fiecare licărire de opaiț îndepărtat prin întuneric, tremuram cu groază. Cum admiram și cum stimam muncitorii adunați în fața Anstalt-ului, unde își murmurau rugăciunea de coborâre în ocnă! Glück Auf!, Noroc Bun!, cu acest salut își ia rămas bun de la soție și de la copii, cu acest strigăt își salută camaradul când intră în ocnă și când se face schimbul. Acasă îl așteaptă copiii flămânzi ca să le aducă pâinea, pe care mâna lui aspră o despică din măruntaiele pământului. Minerul nici când nu știe dacă își va mai revea soția, copiii, părinții. Căci el duce un război crunt, zi de zi cu forțele pământului. În fiecare colț al ocnei îl pândește nenorocirea, spiritul rău al ocnei așteaptă clipa când să prăvălească peste el blocul greu de cărbune și glod umed, sau să dea drumul liber gazului comprimat printre straturile de cărbune, care se macină, zdrobind tot ce mintea și mâna omenească a iscodit și făurit cu grea sudoare. Sclavul chinuit al minei umede duce zi de zi, ceas de ceas și clipă de clipă povara grea a luptei pentru viața lui amară. Noroc bun!, îngână buza îngălbenită când vede mijind slaba lumină a soarelui în gura ocnei. Viața și-a salvat-o în fiecare zi și fiecare clipă minerul reîntors din mină. Este atât de impresionantă rugăciunea de mulțumită a grupului de muncitori ieșiți din ocnă. Acum, cu judecata coaptă, după ce am fost azvârilit și eu pe atâtea fronturi, abia acum înțeleg adevăratul rost al rugăciunii. În copilărie ascultam cu sfială și cu groază rugăciunea și cântecul muncitorilor care coborau în întunericul pământului, acum mă rog și eu cu ei, simt vibrarea și teama sufletului lor. Șți ei sunt oameni, soldați care luptă în fiecare clipă în prima linie de foc contra dușmanului, pentru viață și pentru pâine. Plătesc cu sudori negre și cu sânge diamantul negru care mână afară la lumină mașinăriile, fabricile, cultura și viața. Ei scot din măruntaiele întunecate, prin mii de primejdii, gârboviți și plini de poveri, forța aceasta, baza culturii și a binelui meci. Din vreme în vreme spiritul ocnei se răzbună crunt pentru tulburarea liniștei ocnei eterne. Ura lui doboară muncitorul frânt și obosit, cu camarazii lui cu tot”.

(Dominic Stanca, „Între două fronturi 1914-1918”)

Mi s-au părut interesante și poveștile despre accidentele miniere. Sunt prezentate câteva dintre tragediile care au marcat Valea Jiului și, citind despre ele, mi-am dat seama cât de puternic trebuie să fi fost legată comunitatea de mină. Când se întâmpla un accident, nu era afectată doar familia unui miner. Era afectat întregul oraș. Muzeul vorbește și despre grevele minerilor și despre conflictele sociale din diferite perioade. Asta mi-a plăcut, pentru că nu prezintă mineritul doar ca pe o industrie care a adus dezvoltare în zonă. Îți arată și partea dificilă: condițiile de muncă, nemulțumirile minerilor, accidentele și, mai târziu, declinul industriei.

Mină de cărbuni

1 / 8

A fost interesantă și povestea legată de Coloana Infinitului. Nu știam că elementele Coloanei lui Brâncuși au fost turnate la Atelierele Centrale din Petroșani. Mi s-a părut un detaliu foarte frumos despre oraș, mai ales pentru că nu este lucrul la care te gândești atunci când auzi „Petroșani”.

După vizită, am înțeles că mina nu a fost doar locul în care oamenii mergeau la serviciu. Mineritul a influențat orașele, familiile, felul în care erau construite comunitățile și chiar identitatea oamenilor din zonă.

La final am urcat și în mansardă. Povestea continuă prin expoziții dedicate unor teme diverse, de la istoria fotografiei și portul popular până la tradițiile, cultura și viața oamenilor din Valea Jiului. Sunt expoziții care depășesc tema mineritului și oferă o imagine mai largă asupra istoriei și patrimoniului zonei. Despre această parte a muzeului voi povesti însă într-un articol separat. După subsolul acela apăsător, schimbarea de atmosferă e chiar plăcută.

Nu este un muzeu mare și nici unul pe care să-l vizitezi pentru exponate spectaculoase. Dar merită văzut, mai ales dacă ajungi în Petroșani pentru prima dată. După vizită înțelegi mai bine istoria orașului și de ce mineritul a avut un rol atât de important în viața oamenilor din Valea Jiului.

Pe curând!

Zilele ploioase și zilele de luni

Mai jos aveți întrebările de săptămâna aceasta la Tuesday 4 și răspunsurile mele. În această perioadă tânjesc după o ploaie.

1. Zilele ploioase și/sau zilele de luni vă influențează negativ starea de spirit? Dacă da, de ce?

Ploaia este ca un duș rece revigorant după o perioadă caniculară: împrospătează și aduce o stare de bine. 

Nu-mi influențează starea de spirit, dar dacă se instalează mai mult de trei zile, atunci da, îmi dă o stare de apăsare(!?), de tristețe. E genul de stare pe care o descrie atât de bine Bacovia, doar că, în cazul meu, nu ajunge chiar la intensitatea și dramatismul versurilor lui.

„Da, plouă... și sună umil
Ca tot ce-i iubire și ură —
Cu-o muzică tristă, de gură,
Pe-aproape s-aude-un copil.

Oh, plânsul tălăngii când plouă!”*

Cu zilele de luni e mai complicat. Dacă trebuie să merg la serviciu și mai e și o zi plină, îmi afectează starea de spirit. Când sunt în concediu de odihnă, nu am această problemă.😂

2. Vă sperie în vreun fel tunetele și fulgerele? Dar câinele sau pisica voastră? Cum reacționează și ce faceți pentru a-i ajuta să treacă mai ușor peste aceste momente?

În general, nu mă sperie. Depinde de intensitate, uneori îmi induc teamă. Nici cățelul meu, Uzzi, nu se sperie de tunete și fulgere, aleargă și latră prin casă parcă le-ar vâna.

3. Dacă sunteți acasă într-o zi mohorâtă și ploioasă, cum vă petreceți timpul? Pentru unii, este ocazia perfectă să se cuibărească într-un fotoliu cu o cană de ceai și să citească sau să se uite la televizor. Voi ce preferați?

Citesc o carte sau lucrez la vreun proiect creativ, croșetez, pictez sau mă uit la un film. Într-un cuvânt: mă relaxez!

4. Vi s-a întâmplat vreodată să vă prindă o ploaie torențială pe nepregătite sau să vă dea ploaia peste cap planurile?

Da, ne-a prins o ploaie torențială când ne plimbam printr-un părculeț din Palma De Mallorca, dar nu ne-a dat deloc planurile peste cap. Era foarte cald, ploaia nu a ținut mult, în plus era caldă și după plimbarea din parc mergeam la plajă. Ploaia a fost un fel de preambul pentru plajă, nu?😂

Întrebarea bonus: De ce credeți că zilele de luni sunt atât de nepopulare pentru atât de mulți oameni?

Nu cred că ziua de luni este, de fapt, problema, ci faptul că marchează începutul unei noi săptămâni de muncă. După două zile în care avem libertatea să ne organizăm timpul cum vrem, luni vine cu program stabilit de alții, obligații, termene și, pentru majoritatea, cu trezitul devreme. E un fel de revenire bruscă la realitate.

*Sursa versurilor: George Bacovia, „Plouă”, în Scrieri alese, Editura pentru Literatură, București, 1961, p. 48.

Cheile Sohodolului

Anul acesta mi-am propus să călătoresc mai mult în România, să descopăr locurile minunate care ne încarcă bateriile după o săptămână intensă de lucru și care au o poveste de spus. Așa am ajuns la Cheile Sohodolului.

 „Cheile Sohodolului sunt un letopiseț de piatră pe care trebuie doar să-l citești!”

Cheile Sohodolului se află în comuna Runcu, în județul Gorj, în Munții Vâlcan. Valea se întinde pe aproximativ 12 kilometri prin munte, între Runcu și Poiana Contului, iar drumul care o străbate permite accesul până în interiorul cheilor. Din loc în loc, stâncile se apropie de drum, apoi se retrag, lăsând loc pădurii și apei. Pentru cine vine pentru prima dată, impresia este că peisajul se schimbă continuu, deși înaintezi pe aceeași vale.

Înainte de a ajunge la formațiunile spectaculoase, am făcut un mic popas la un loc de rugăciune amenajat într-o grotă naturală, închinat Sfântului Nectarie. Am urcat câteva trepte, pe care erau scrise cele zece porunci, și am ajuns în lăcașul sfânt.  La intrare ne-a întâmpinat o cruce pe care scria „Nimic fără Dumnezeu”, iar în interiorul grotei se aflau icoane, lumânări și un mic altar. Este un loc simplu și liniștit, care se integrează firesc în peisajul stâncos din jur. Locul este dedicat Sfântului Nectarie și, potrivit relatărilor locale, a fost inspirat de Schitul Pahomie din Vâlcea.

Am aprins câteva lumânări, ne-am rugat, apoi ne-am continuat drumul spre chei unde am oprit, am explorat zona și am făcut fotografii. Inelul Domniței sau Inelul de Piatră se află la o altitudine de aproximativ 190 m față de nivelul șoselei. Se presupune că această formațiune ar fi reprezentat intrarea în Peștera Pârlajului. Prăbușirea galeriei ce făcea legătura între Inel și Peșteră a dus la apariția acestui curios fenomen carstic, unic în regiune. În jurul acestuia s-au țesut mai multe legende, scoțând în evidență misticitatea și unicitatea zonei.

Una dintre legende spune că aici se întâlneau pe ascuns doi tineri care se iubeau, dar a căror dragoste nu era acceptată de părinți. O altă poveste este mai puțin romantică: Inelul ar fi fost numit și „Inelul Dracului”, iar cel care reușea să vadă locul în care raza soarelui trece prin arcadă și atinge pământul ar fi fost sortit să descopere o comoară dacică.

Inelul Domniței poate fi admirat atât de pe drumul prin chei, cât și urmând un traseu marcat. Traseul până la formațiune este descris ca fiind unul de aproximativ o oră, mers lejer. Nu am știut de acest traseu, am aflat ulterior din sursele online locale, dar data viitoare vom urca până la inel.

Nariile sunt două formațiuni carstice spectaculoase pe care râul Sohodol le-a format aici. Seamănă cu niște nări gigantice, care parcă miros apa care le trece pe dedesubt. Sunt două tuneluri ovoidale, cel mare lung de 76 m și cel mic cu o lungime de 57 m. Când le privești nu te poți abține să nu te gândești dacă ai în față un organism viu sau doar niște roci lipsite de viață?

Fenomenul de carst reprezintă totalitatea formelor de relief de pe suprafața sau din interiorul rocilor solubile (calcare, dolomite, sare, gips) supuse acțiunii dizolvante a apelor. Formele carstice pot fi interne (peșteri, avene, văi subterane) sau externe (lapiezuri, doline, polii, chei, poduri naturale).

Pe lângă interesul geologic, Sohodolul are și o floră deosebit de variată. Monografia turistică a comunei Runcu menționează 345 de specii de plante vasculare, din 71 de familii, identificate pe o suprafață relativ restrânsă din Valea Sohodolului. Diversitatea este legată de relieful și de condițiile de sol și climă specifice zonei.

 Asta face ca o plimbare prin chei să fie interesantă și atunci când nu ai un obiectiv anume de urmărit. Stâncile și pădurea nu sunt doar parte din peisaj, ci formează un mediu în care s-au adaptat numeroase specii. Se remarcă câteva păsări care și-au găsit aici condițiile potrivite pentru a trăi și a se reproduce.

Declarate monumente ale naturii pentru raritate, specii protejate la nivel național și european, Lăstunul de stâncă (Hirundo rupestris) și Drăpneaua mare (Apus melba) depind în totalitate de habitatul de stâncărie.

 Datorită valorilor patrimoniului natural, aria naturală protejată ROSCI0129 Nordul Gorjului de Vest a fost declarată sit de importanță comunitară și a fost integrată din anul 2007 în rețeaua ecologică europeană Natura 2000.

Peisajul Cheilor Sohodolului a fost folosit ca decor pentru scene din Trandafirul galben, unul dintre filmele din seria cu Mărgelatu, interpretat de Florin Piersic. Dar zona nu înseamnă doar peisaje spectaculoase. Pentru cei care vor să rămână mai mult, există posibilități de escaladă, speologie și drumeție, numeroase trasee de alpinism, iar în perimetrul speologic Valea Sohodolului–Balta se găsesc peșteri și avene. 

Chiar și fără echipament sau fără să-ți propui un traseu dificil, Cheile Sohodolului merită o zi întreagă. Uneori, cel mai bun mod de a descoperi un astfel de loc este să nu încerci să vezi totul, ci să mergi fără grabă, să te oprești când ceva îți atrage atenția și să lași valea să-ți arate singură ce are de oferit. Eu am plecat de aici cu impresia că am văzut doar câteva pagini dintr-o poveste mult mai lungă și cu senzația că, relativ aproape de casă, există încă peisaje pe care le poți privi cu adevărat, nu doar fotografia. Așa că, data viitoare, voi face un traseu de dificultate medie și voi vizita și peșterile din zonă.

Tu ai vizitat Cheile Sohodolului? Ce te-a impresionat cel mai mult?

Pe curând!

Mănăstirea dintr-un lemn

După vizita la Salina Ocnele Mari ne-am hotărât să vizităm și Mănăstirea dintr-un lemn. Auzisem foarte multe despre această mănăstire, dar nu ajunsesem niciodată să o văd. Cum eram deja în zonă, am profitat de ocazie și am pornit spre Frâncești.

 Nu știam prea multe despre loc, în afară de povestea pe care o auzisem de-a lungul timpului. Tocmai de aceea, vizita a fost o ocazie de a afla istoria mănăstirii și povestea care au făcut-o atât de cunoscută.

Odată ajunși, am intrat să o vedem, apoi am continuat plimbarea prin incinta mănăstirii. Este genul de loc în care merită să te oprești puțin și să te bucuri de priveliște, nu doar să bifezi obiectivul de pe lista unei excursii. Am făcut câteva fotografii, apoi am rămas puțin să ne bucurăm de liniștea locului. 

 Mi-a plăcut această oprire tocmai pentru că nu a fost planificată în detaliu. A venit firesc după vizita de la Salina Ocnele Mari și s-a dovedit a fi una dintre acele opriri pe care le faci din curiozitate și pleci cu multe informații și cu dorința de a povesti și altora despre loc.

Despre mănăstire

 La intrarea în mănăstire este un panou pe care este scrisă istoria acesteia, informațiile ce urmează sunt de pe panou. Eu am făcut un rezumat, deoarece este multă informație. Situată la aproximativ 26 km sud de Râmnicu Vâlcea și la 9 km mai sus (la nord) de Comuna Băbeni-Bistrița, pe valea Otăsăului, în comuna Frâncești, separată prin dealurile vecine de mănăstirile Surpatele și Govora, pitoreasca „MĂNĂSTIRE DINTR-UN LEMN” încântă ochiul trecătorului și revarsă o deosebită bucurie și pace în sufletele celor care, căutând să cunoască frumusețile naturii și din tezaurul artistic al patriei noastre, zăbovesc mai mult la adăpostul zidurilor ei.

Este unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute așezăminte monahale din județul Vâlcea. Potrivit tradiției locale, mănăstirea a fost construită în primele decenii ale secolului al XVI-lea, după ce un pustnic ar fi descoperit într-un stejar secular o icoană a Maicii Domnului și, la îndemnul acesteia, ar fi ridicat o bisericuță din lemnul acelui singur arbore, de unde provine și numele așezământului. Legenda este consemnată încă din secolul al XVII-lea de diaconul Paul de Alep și este amintită ulterior de mitropolitul Neofit Cretanul și de poetul Grigore Alexandrescu. Această tradiție nu are legătură cu nuvela „Doamna Chiajna” a lui Alexandru Odobescu, care doar a valorificat literar legenda. 

Actuala bisericuță de lemn, ridicată în jurul mijlocului secolului al XVI-lea pe locul stejarului purtător de icoană, este un remarcabil exemplu de arhitectură religioasă populară. Construită din bârne groase de stejar îmbinate în coadă de rândunică, fără turlă și înconjurată de un pridvor deschis, ea păstrează simplitatea și rafinamentul construcțiilor tradiționale românești. În interior se află o catapeteasmă sculptată în lemn de tei, realizată în 1814, iar atmosfera de liniște și reculegere transformă acest lăcaș într-un spațiu de profundă spiritualitate.

 Cea mai de preț comoară a mănăstirii este icoana Maicii Domnului, păstrată astăzi în biserica mare. Considerată obiectul de patrimoniu cu cea mai mare valoare istorică și artistică al așezământului, icoana a stârnit de-a lungul timpului interesul unor reputați istorici de artă. Opiniile privind originea sa diferă: unii cercetători au atribuit-o unei tradiții foarte vechi legate de Sfântul Apostol Luca, în timp ce alții o datează în secolele XV–XVI și îi presupun originea în Bizanț sau la Muntele Athos. Indiferent de datarea exactă, icoana rămâne centrul vieții spirituale a mănăstirii și elementul în jurul căruia s-a păstrat vie tradiția întemeierii sale.

Ea a rămas un loc de rugăciune, unde generații de călugări și călugărițe au păstrat vie tradiția ortodoxă și au transmis mai departe patrimoniul spiritual al locului. Astăzi, mănăstirea continuă să atragă atât pelerini, cât și iubitori de istorie și arhitectură, fiind unul dintre cele mai reprezentative obiective religioase ale județului Vâlcea și o mărturie a legăturii dintre credință, tradiție și patrimoniul cultural românesc.

Dacă ai drum prin zonă, îți recomand să faci o oprire la Mănăstirea dintr-un lemn. Locul este superb și, dacă îți plac istoria, arhitectura veche și mănăstirile, cred că merită vizitată.

Pe curând!