SuperBlog: Retrospectiva unei aventuri creative

 ”Lansată în 2008, SuperBlog este cea mai longevivă și antrenantă competiție din blogosfera românească.”

Când am decis să mă înscriu în această ediție a competiției SuperBlog, mi-am propus ca obiectiv să fiu finalistă. Știam exact la ce mă înham, deși timpul nu era deloc de partea mea. Simțeam însă că am nevoie de o provocare. Una care să mă scoată din rutină și să mă forțeze să scriu cu scop, sub presiune, dar mai ales cu suflet.

Așteptările mele? Să scriu frumos, să respect deadline-urile și, poate, să prind și un premiu.
Realitatea? A fost mai intensă, mai solicitantă și, sincer, mai frumoasă decât mă așteptam. Am râs, am scris, m-am enervat pe deadline-uri – deși au fost generoase – și m-am bucurat ca un copil când mi-au ieșit articole de care sunt mândră.

Au fost 9 probe – fiecare cu tema ei, unele mai apropiate de stilul meu, altele complet în afara zonei de confort. Preferata mea? Proba 4 – Când vinul vorbește: inspirație într-un pahar de Beciul Domnesc, unde am dat frâu liber poetei din mine și, pentru prima dată, am scris un articol în versuri.
Cea mai dificilă? Categoric probele de la Vasco, unde, oricât m-am străduit, nu am reușit să obțin o notă mare. De fapt, nu știu dacă am reușit vreodată să impresionez jurații acestui sponsor.

Organizarea a fost o provocare în sine. Scriam între job, familie și alte responsabilități, dar cumva am reușit să fac față. Pentru că îmi doream. Pentru că simțeam că merită.

Unul dintre cele mai mari câștiguri ale SuperBlog nu a fost un premiu material, ci… oamenii. Cei din comunitate – bloggeri talentați, diverși, dar cu un numitor comun: pasiunea pentru scris. Schimbul de idei, susținerea, glumele din grup – toate au contribuit la senzația că nu suntem concurenți, ci colegi de aventură.

Am învățat că pot mai mult decât credeam. Că ideile vin în cele mai neașteptate momente – în tramvai, la duș, între două meetinguri. Că disciplina face diferența și că feedbackul, chiar și atunci când doare, te face mai bun. Am învățat să am încredere în vocea mea și să nu mă mai tem de expunere.

Am încheiat competiția pe locul 10. Însă, dincolo de clasament, cel mai mult m-a bucurat reacția cititorilor. Fiecare comentariu, fiecare mesaj în care cineva îmi spunea cât de mult i-a plăcut un articol a fost, pentru mine, un premiu.

Au fost și momente grele. Probe care nu mi-au ieșit, frustrări. Dar toate fac parte din proces.
Dacă aș lua-o de la capăt? Aș încerca să fiu mai organizată, poate să scriu cu un pic mai multă detașare. Dar nu aș schimba nimic din intensitatea acestei experiențe.

Le mulțumesc organizatorilor pentru perseverență și dedicare – nu e deloc ușor să pui în mișcare o competiție de o asemenea amploare. Le mulțumesc sponsorilor care cred în puterea cuvântului scris. Și celorlalți bloggeri, pentru inspirație și colegialitate.

Da, voi reveni. Pentru că SuperBlog nu e doar un concurs. E o stare de spirit. E un antrenament pentru creativitate și o sărbătoare a scrisului.

📖 Articolele mele:

1. Cum să depășești barierele lingvistice în călătorii - 90 puncte
2. Eșec și succes - pareteneri pe drumul prosperității  - 91 puncte
3. Când ”interzis” înseamnă provocare: amintire din copilărie - 97 puncte
4. Vin de soi, povestea-n toi! - 95 puncte
5. Povești vechi și traduceri moderne printre ruinele Inca  - 91 puncte
6. Între ieri și azi: vinul care unește generații - 96 puncte
7. Perfect Simplu. Ca-n Oltenia! - 98 puncte
8. Antreprenoriatul ca limbaj al viitorului - 96 puncte
9. Monini - Invitat de onoare în bucătărie - 96 puncte

Am observat că în edițiile de toamnă, am terminat tot în top 10, dar mai aproape de locurile de pe podium și am câștigat și premii; articolele mele au fost distribuite de sponsori, însă primăvara se pare că inspirația mea zburdă pe câmpiile verzi.

Ediția din această primăvară a fost una provocatoare și interesantă, în care am avut ocazia să testăm diverse produse.

Aștept următoarea ediție! Pe curând!🖉

Monini - Invitat de onoare în bucătărie

 A fost odată ca niciodată, într-o bucătărie dintr-un ținut pitoresc, zarvă mare, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit.

Într-o dimineață, când soarele abia se trezise și își întindea leneș razele peste livezile cu măslini, dar și peste căsuța de pe dealul pitoresc, unde zarva în bucătărie abia începea - ingredientele prindeau viață, pregătindu-se pentru o zi specială.

- Aluatule, trezește-te, azi e ziua cea mare! Hai! ziseră cu entuziasm roșiile cherry!

- Mmm ...Mai lăsați-mă 5 minute, vă rog! zise aluatul care se răsfăța și creștea la căldura bolului în care se odihnea.

- Azi avem un musafir important, care din clipă în clipă va sosi. Ne va ajuta să facem cea mai delicioasă focaccia. Se numește Monini, vine din inima Italiei și este rafinamentul în persoană.

- Hai, trezește-te! Te-ai odihnit destul și nu vrei ca musafirul nostru să te găsească odihnindu-te! spuse ceapa roșie emoționată până la lacrimi. Trebuie să fim pregătiți!

Toate ingredientele se adunară și se pregătiră: ceapă roșie rondele, roșiile cherry mici, rotunde și suculente, busuioc proaspăt cules din grădină, sare și piper. Aluatul încă se  odihnea la căldurică, i se părea mult prea de dimineată pentru a se întinde pe masă.

Ușa cămării se deschise ușor! Își făcu apariția ca un nobil de rang înalt, uleiul de măsline extra-virgin, obținut prin presare la rece, din cele mai bune recolte. Cu gust echilibrat și aromă autentică - uleiul de măsline - este ingredientul care face diferența și transformă cele mai simple rețete în momente de răsfăț.

- Bună dimineața, dragi ingrediente! Astăzi, vom lucra în echipă și vom realiza cea mai delicioasă focaccia, simplă, dar sublimă, care te teleportează direct în Italia.

Cu un gest grațios, preferatul bucătăriei italiene a picurat cu grijă aroma sa echilibrată și parfumul delicat peste aluatul care se trezise și se întinsese în tavă, ca Marea Adriatică. Acesta s-a întins cu mândrie în tavă, strălucind ca o câmpie la apus. Roșiile cherry s-au așezat comod deasupra, zâmbind larg ca niște copii în vacanță. Feliile de ceapă roșie s-au întins elegant, iar frunzele de busuioc ca niște fulgi s-au așezat ușor deasupra.

În cuptor, focaccia a prins viață. Mirosul? O simfonie. Crusta a devenit crocantă, mijlocul rămânea pufos, iar aromele... o îmbrățișare dintre tradiție și bucurie. Totul s-a transformat într-o experiență autentică!

Când a ieșit din cuptor, focaccia părea pictată de un pictor mediteranean. Pe masa rustică, lângă mojarul de piper, o crenguță de roșii admiră opera de artă contemporană. Busuiocul își răspândea parfumul în toată bucătăria.

- Vezi, dragă Aluatule? spuse Monini cu un zâmbet de smarald. Nu e nevoie de opulență. Doar de echilibru, naturalețe și suflet. Asta înseamnă să gătești cu inimă.

Focaccia a fost apoi împărțită între prieteni, pe o terasă, alături de un pahar de vin, iar conversațiile animate și râsetele se împleteau cu briza după-amiezii. Și de fiecare dată când cineva lua o mușcătură, spunea:

- Ah… e ca un strop de soare italian în farfurie!

Iar Monini, discret și elegant, rămânea acolo, la marginea mesei, o prezență tăcută, dar esențială. Ca orice ulei de măsline extra-virgin care se respectă.

Eu, uleiul de măsline, sunt poveste, sunt tradiție, sunt amintirea măslinelor presate la rece și transformate în lichidul verzui care unește gusturile într-o simfonie.
Știu că drumul meu nu se termină în sticlă – ci începe într-o farfurie. Într-o bucătărie. Într-o inimă.

Pentru că fiecare strop de ulei de măsline extra-virgin Monini e mai mult decât un ingredient.
E o invitație la a trăi  sănătos, autentic și echilibrat.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025!

Antreprenoriatul ca limbaj al viitorului

„Sistemul nostru de învățământ îi pregătește pe oameni să devină angajați, nu oameni de afaceri, și de aceea cei mai mulți dintre ei nu sunt pregătiți să-și conducă propriile afaceri.”— Robert T. Kiyosaki, Tânăr și Bogat

Mii de elevi români care termină liceul știu ce este o ecuație de gradul doi, dar nu știu cum se face un buget personal deoarece educația  financiară lipsește cu desăvârșire din școli. Nu știu cum să-și prezinte ideile în fața investitorilor, dar nu numai, sau cum să-și asume un risc calculat. Această ruptură dintre educația formală și realitatea vieții formează o generație de tineri care, deși inteligenți, sunt nepregătiți pentru lumea în care trăiesc. Avem nevoie de o revoluție a educației, iar cheia este educația antreprenorială, introdusă în școli.

Sistemul educațional actual, moștenit dintr-o vreme în care obediența era mai importantă decât inițiativa, rămâne încremenit în formule și memorarea pe de rost. Nu există cursuri despre asumarea riscurilor, despre eșec ca formă de învățare sau despre creativitate aplicată — deși acestea sunt esențiale într-o lume care se află într-o continuă schimbare.

„Trebuie să începem să predăm limbajul financiar în școli. E necesar să ne învățăm copiii că trebuie să-și asume responsabilitatea financiară și că nu mai trebuie să arunce această responsabilitate pe umerii guvernului sau ai companiei pentru care lucrează”— Robert T. Kiyosaki 

Lipsa acestor noțiuni formează tineri care nu știu cum să înceapă un proiect, cum să îl susțină sau să îl adapteze. Mai grav, nu li se oferă nici mediul propice să învețe și să greșească, de ce nu!? - sau să învețe din greșelile făcute deja de alții.

sursa: Tribul Antreprenorilor

Educația antreprenorială înseamnă mai mult decât afaceri. Nu înseamnă doar învățarea unor termeni de business, ci formarea unei mentalități orientate spre acțiune - mentalitatea unui învingător. Este despre a învăța să gândești liber, să iei decizii în mod autonom, să îți asumi responsabilitatea pentru alegerile tale, să înțelegi nevoile celor din jur prin empatie și, mai ales, despre a avea curajul și perseverența de a transforma o simplă idee într-un proiect real, concret și valoros pentru comunitate.

 Tony Robbins, în Banii. Stăpânește jocul, vorbește despre controlul propriei vieți financiare, dar și despre puterea de a decide și a acționa cu încredere:

„Deciziile noastre sunt cele care ne controlează în cele din urmă calitatea vieții.[...] Dar dacă iei deciziile acestea în mod conștient, îți poți schimba viața într-o clipă, la propriu!”

Adolescenții care învață de timpuriu despre leadership, gândirea critică, asumarea riscurilor și creativitatea aplicată devin mai conștienți de propriul potențial. Ei încep să înțeleagă cine sunt, ce abilități au și cum pot contribui activ în societate. Astfel, se formează ca lideri capabili să vină cu idei inovatoare, să găsească soluții pentru probleme reale și să-și asume riscuri într-un mod calculat și responsabil.

Tinerii învață mai repede și rețin mai bine atunci când fac parte din comunități de antreprenori. Mediile unde ideile circulă liber, unde mentorii ghidează pașii celor la început și unde eșecul nu e blamat, ci analizat, pentru a nu repeta greșelile din trecut. Aici intervine Tribul Antreprenorilor — o platformă românească unde adolescenții și tinerii pot interacționa cu oameni care construiesc, greșesc, reușesc și împărtășesc din experiență.

În cadrul comunității digitale, networkingul nu este doar un cuvânt la modă, ci o resursă reală. Se leagă colaborări, se nasc idei, se schimbă perspective. Acest networking trib, construit pe încredere și susținere, oferă tinerilor un spațiu unde pot învăța prin practică.

Mentorii oferă nu doar informație, ei oferă un cadru de siguranță, încredere și provocare benefică. Când un tânăr are un mentor cu experiență antreprenorială, învață să-și pună întrebările corecte, să gestioneze mai bine eșecurile și să-și clarifice viziunea. Mentorul devine acel ghid care nu oferă răspunsuri, ci deschide drumuri. Iar într-o comunitate de antreprenori, mentoratul este una dintre cele mai valoroase resurse, pentru că lecțiile pe care le predă sunt din experiență proprie, - cu vulnerabilități, lecții dure și reușite reale. Iar impactul este semnificativ: un adolescent care are acces la un mentor antreprenor are de zece ori mai multe șanse să lanseze un proiect personal înainte de 25 de ani.

sursa: Tribul Antreprenorilor

Ștefan Mandachi este un exemplu remarcabil de antreprenor român care a început să construiască încă din adolescență și care, prin perseverență și viziune, a reușit să aibă un impact semnificativ în mediul de afaceri și în societate.

Cunoscut pentru inițiativele sale curajoase și pentru implicarea activă în problemele sociale, Mandachi a demonstrat că antreprenoriatul poate fi un instrument puternic de schimbare. Prin campanii precum #șîeu, care a atras atenția asupra infrastructurii deficitare din România, el a arătat că un antreprenor poate și trebuie să fie un lider implicat în comunitate.

„Pasiunea începe o afacere, dar doar educația o face să crească și să reziste. ”

Mandachi a vorbit adesea despre importanța educației practice și a învățării continue. El încurajează tinerii să își urmeze pasiunile și să nu se teamă de eșec.

Prin exemplul său, Ștefan Mandachi inspiră o nouă generație de antreprenori să fie curajoși, să gândească independent și să acționeze cu integritate. El demonstrează că leadershipul autentic se formează devreme, atunci când tinerii sunt încurajați să își urmeze visurile și să contribuie activ la schimbarea în bine a societății.

sursa: arhiva proprie

Educația antreprenorială nu înseamnă doar „să faci bani”. Înseamnă să înțelegi lumea, să îți înțelegi potențialul și să contribui activ. Înseamnă să îți transformi ideile în acțiuni și să ai curajul să greșești pentru a învăța.

„Nimeni nu-ți stă în cale decât tu însuți și îndoielile tale. Este ușor să rămâi cum ești. Este ușor să nu te schimbi. Dar dacă începi să-ți modelezi îndoielile și indolența, vei găsi ușa spre libertate.” — Robert T. Kiyosaki

Viitorul aparține celor care pot colabora, care pot construi și care își asumă responsabilitatea de a învăța continuu. Iar aceste abilități se dezvoltă într-o comunitate de antreprenori, nu pe băncile unei școli dintr-o vreme demult apusă.

Într-o lume care are nevoie tot mai mult de oameni care să gândească liber, să acționeze cu scop și să construiască viitorul, antreprenoriatul devine mai mult decât o opțiune profesională – devine un limbaj. Un mod de a gândi, de a relaționa, de a construi viitorul, nu doar economic, ci uman. Iar dacă limbajul acesta prinde contur încă din liceu, înseamnă că tinerii nu doar că se pregătesc pentru piața muncii, ci și pentru o viață cu inițiativă și asumare.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025!

Perfect Simplu. Ca-n Oltenia!

 Mi-s olteancă. Născută și crescută în Calafat, orașul de pe malul drept al Dunării. Acolo unde soarele răsare și apune direct în ape și se oglindește în vorbele noastre iuți și pline de înțeles. Acolo unde timpul curge altfel și viața se trăiește – așa cum îi stă bine omului simplu – la perfectul simplu: venii, văzui, biruii.

sursă foto: pixabay

Perfectul simplu nu e doar timp gramatical, e mod de viață. La noi, și cuvintele au gust – parcă-s fierte bine în oale de lut, pe cărbunii încinși din plită, (pre)sărate cu-un dram de umor. Așa că nu m-am mirat când vinarsul Miorița V.S. a venit și el cu vorba-i scurtă, dar adevărată: „Simplu e perfect”. Ca și cum mi-ar fi vorbit în graiul meu.

Primii o sticlă cu un lichid chihlimbariu, cu aer elegant, dar fără fițe. O deschisei într-o seară liniștită, nici prea caldă, nici prea rece. Curtea era scăldată în liniște – doar eu, gândurile mele și pofta de ceva bun. Îl mirosii. Îl gustai. Și-mi plăcu.

sursă foto: arhiva personală

Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată să bei ceva care să-ți lase impresia că a fost făcut cu răbdare și cu înțelepciune. Așa e vinarsul ăsta! Că e tânăr? Da, e cel mai tânăr din colecția Miorița, dar parcă are în el înțelepciunea unei balade vechi.

Așa cum „Miorița” – balada – începe blând, cu pajiști, oi și un cioban contemplativ, tot așa și acest vinars are un gust fin și echilibrat, nu agresiv. E tânăr, dar nu neîmplinit. Are strălucirea unei idei bune care abia a prins contur. În gustul lui se adună caramelul și fructele confiate, vanilia discretă și un postgust echilibrat, care rămâne cu tine ca o replică bună spusă la momentul potrivit.

Și da, îl băui simplu, la 20 și ceva de grade, cum scrie la carte. Așa simți toate aromele din el. Nu-i trebuie gheață, sirop, scorțișoară sau alte condimente. Își spune singur povestea.

Mezinul din familia Miorița are demnitate – nu se face de rușine nici la masa boierilor. E, dacă vrei, flăcăul din horă, care iese-n față cu stil. Sau prima strofă dintr-o poezie care te face să vrei s-o citești până la capăt.

Și de parcă nu era destulă poezie în pahar, vinarsul Miorița vine dintr-un loc de poveste – Beciul Domnesc. Acolo unde tradiția și răbdarea se întâlnesc și nasc licori cu suflet, în adâncurile răcoroase, printre butoaie de stejar și legende învechite. Acolo nu-i grabă, doar grijă. Nu-i zgomot, doar ecou. Și fiecare sticlă păstrează câte un fragment de istorie.

Sursă foto: Beciul Domnesc

Mi-am amintit de bunicul, oltean și el, care spunea mereu: „Nu trebuie să fie mult, trebuie să fie bun.” Zicea vorbele astea când își turna vinul de casă sau când își gătea o omletă cu ceapă verde – simplu, dar perfect. Îl văd și acum, în odaia lui cu pereți văruiți, așezându-se pe marginea patului și zicând: „Îl făcui cum îmi plăcu. Nu-mi mai trebuie nimic.”

Tot așa e și cu vinarsul Miorița V.S. – nu-ți mai trebuie nimic. Îl poți bea curat, la 20–22 de grade, cum zic cunoscătorii. Sau poți turna puțin peste o salată de fructe și să transformi desertul într-o amintire de vară. În ambele cazuri, te face să spui simplu: „Îl gustai și-mi plăcu.”

Într-o lume în care totul devine complicat, scump, exagerat – vinarsul Miorița V.S. vine ca o gură de aer curat. Dar noi, oltenii, știm că uneori, cele mai bune lucruri sunt simple. Glume spontane. Și da, un pahar de vinars bun.

Vinarsul Miorița V.S. nu se laudă cu artificii – se lasă descoperit. E autentic. E curat. E românesc. Și e bun.

Ca vorba oltenească: sinceră.
Ca horele noastre: simple, dar pline de viață.
Ca seara aia liniștită, în care n-ai nevoie de nimic altceva decât de ceva bun și-un dram de tihnă.
Și parcă-i oltean și el. Nu se dă mare, dar știe să te cucerească cu gustul său.

Așa că, dacă e să zic ceva despre el, zic atât: Îl gustai și-mi plăcu.

Și nu de complezență. Ci pentru că în el am simțit ceva de care îmi era dor: tradiția vie, gustul simplu care nu cere explicații.

Noi, oltenii, am știut mereu că simplu e perfect, fie că vorbim, fie că bem.

Iar cuvintele... au gust. Ca vinarsul.

Iar când vinarsul e de la Beciul Domnesc, vorba se cere spusă pe scurt: bun.

Așa că, dacă te întrebi cum ar fi să bei o poveste la perfectul simplu, răspunsul e clar: vinars Miorița.

Sursă foto: Beciul Domnesc

Vechime

Intensitate

Nobil

Autentic

Răbdare

Simplitate

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2025!

Între Ieri și Azi: Vinul care unește generații

 În crama tăcută, unde lemnul suspină și mirosul pământului e mai puternic decât orice cuvânt, timpul pare că stă pe loc. Acolo, Ieri și Azi stau la povești, la un pahar de vin roșu, catifelat, cu arome de vegetație sălbatică și ecouri de păduri bătrâne: Grand Reserve Cabernet Sauvignon.

Un vin crescut cu răbdare pe dealurile binecuvântate ale Vrancei.
O conversație plină de emoție, între tradiție și contemporaneitate.

Ieri oftează, ca un om în vârstă care a văzut multe la viața lui: - Pe vremea mea, oamenii aveau răbdare.  Știau că lucrurile cu adevărat importante necesită timp. Așa cum un copil trebuie lăsat să parcurgă fiecare etapă a vieții pentru o dezvoltare armonioasă, și vinul are nevoie de timp ca să-și atingă desăvârșirea.

- Vinul acesta nu a fost făcut peste noapte.
Grand Reserve este rodul timpului, al răbdării și al respectului pentru tradiția locului și pentru istoria ce-i dă glas.
În fiecăre sticlă se află povestea dealurilor moldovenești, unde vița de vie este răsfățată de razele soarelui și de briza adierilor de vânt.
Acolo, în patria viței-de-vie, unde cultivarea strugurilor este o artă transmisă din generație în generație, o sărbătoare a continuității.

Azi zâmbește, cu o sinceritate dezarmantă: - Noi trăim în grabă. Dar poate tocmai de aceea tânjim după experiențe sincere și vinuri care spun povești adevărate.
Lucruri care ne învață că frumusețea adevărată cere răbdare.
Așa cum Grand Reserve a avut nevoie de atenție la fiecare detaliu: savoarea condimentată, notele fine de maturare în butoaie de stejar, și echilibrului perfect între natură și artă, sunt rezultatul pasiunii, dar și al timpului.

În aer plutește un parfum subtil: dulceața viței-de-vie, mirosul pământului abia atins de ploaie și promisiunea unei povești fără sfârșit.
Vinul, asemenea unui copil crescut cu grijă, își atinge plenitudinea doar atunci când se formează un echilibru îmtre forță și delicatețe.

Grand Reserve Cabernet Sauvignon - vinul care a cucerit somelierii, cât și iubitorii de rafinament - este mai mult decât o băutură, devine astfel o declarație de dragoste pentru tradiție.
De la notele puternice de vegetație sălbatică, la delicatețea fructelor de pădure și până la eleganța condimentelor fine, fiecare înghițitură vorbește despre experiență, nu despre aparență. Și așa, între tradiție și pasiune, vinul și via sunt sărbătorite în cuvintele unui vechi cântec despre viață și vin:

”Trăiacă via și viticultorii.
Trăiască sticla și toți beutorii
Și via din Vrancea* să ne trăiască,
Că nobilă-i și-n toate-mpărătească…
Trăiacă Bachus, bun fie culesul,
Zeul cel mare, între zei alesul.
Trăiască butea și, mai larg, butoiul.
Trăiacă bobul ce-l iubește pițigoiul…
Butucul ce dă rod să ne trăiască
Și vinul ce din must are să nască.
Trăiască solu-n care s-a sădit
Vinul ce suflet a întărit,[…]
Teascul în care strugurele-a pătimit
Și beciu-n care Dumnezeu s-a odihnit
Trăiască vrana
Și umbrarul
Și să trăiască și dogarul
Trăiască …
Și ulciorul și paharul.”
[de Robert Du Faux]

Ieri înclină paharul, mirosind vinul pentru a-i simți aroma: - Grand Reserve nu este un simplu vin, este o moștenire!
Un copil crescut cu migală pe dealurile Vrancei, într-un ținut unde tradiția nu este uitată, ci respectată.
Aromele de fructe de pădure, delicate și sălbatice, se dezvoltă în ritmul lor, fără grabă.

Ne oprim din agitația cotidiană și ne bucurăm de fiecare clipă. Un pahar de vin, un platou de aperitive și iată: începem să împărtășim povești spumoase, să râdem, să plângem, să ne reamintim că suntem oameni.
Vinul unește. Leagă generațiile. Scrie istoria.

Azi ridică paharul cu mândrie: - Deschizând un Grand Reserve, nu deschidem doar o sticlă de vin, ci un univers plin de sensuri.
Deschidem o poartă către clipe de relaxare și eleganță.
Sărbătorim nu doar prezentul, ci și dragostea pentru un trecut care continuă să trăiască prin noi.

În fiecare sticlă de Beciul Domnesc Grand Reserve se ascunde o poveste care așteaptă să fie descoperită, o poveste șlefuită de timp. Lucrurile bune necesită timp, pasiune și înțelepciune.
Savoarea nu poate fi grăbită. Rafinamentul nu poate fi forțat.
Vinul care scrie istorie nu trăiește la întâmplare - el se păstrează în mo(nu)mente, în simțuri și în memorie.

Într-o lume în care timpul zboară, Grand Reserve nu se grăbește, căci arta cere răbdare, și ne așteaptă să ne amintim cine suntem cu adevărat.

 Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025!

 *Anjou - am înlocuit cu Vrancea pentru a se potrivi poveștii;
**sursa fotografiilor: Beciul Domnesc.

Povești vechi și traduceri moderne printre ruinele Inca

 Pentru mulți, Machu Picchu este un vis, o destinație care nu doar că ne fascinează prin istoria și frumusețea sa misterioasă, dar ne provoacă să ne descoperim pe noi înșine.

Fosta citadelă incașă, Machu Picchu, se află la aproximativ 2.430 de metri altitudine, în mijlocul unei păduri tropicale de munte, într-un decor natural de o frumusețe extraordinară. A fost construită în secolul al XV-lea de împăratul Pachacuti în Anzi și este unul dintre cele mai importante situri arheologice din lume, făcând parte parte din patrimoniul mondial UNESCO.

.

A fost abandonată odată cu cucerirea spaniolă din secolul al XVI-lea și redescoperit abia în 1911.

Ajunsă la Machu Picchu, am simțit că nu mai sunt doar o simplă turistă, ci o parte dintr-o poveste veche, scrisă în piatră și în liniștea munților. Acolo, deasupra lumii pe care o știam, în mijlocul unei păduri tropicale, cetatea îmi părea mai mult vis decât realitate. Zidurile uriașe, terasele sculptate în munte și potecile străvechi păreau să pulseze cu energia celor care le-au ridicat cu secole în urmă. E greu de descris în cuvinte senzația pe care o ai acolo sus, unde Imperiul Inca și-a lăsat cea mai valoroasă moștenire. Știi senzația aia de a vrea să intri într-o poveste, s-o auzi și s-o trăiești dincolo de o fereastră închisă? Exact așa!

Machu Picchu nu e doar o ruină — e o inimă care încă bate în ritmul muntelui, un loc unde piatra și natura se împletesc perfect, de parcă cetatea ar fi crescut din stâncă. Deși abandonată, odată cu venirea conchistadorilor, magia locului a rămas neatinsă.

Am pășit printre cele aproximativ 200 de structuri, fiecare cu rostul ei — temple, observatoare, grânare — toate așezate pe o creastă abruptă, între Anzii înalți și pădurile dese ale Amazonului. Am simțit aerul curat și vibrația acelor locuri care încă mai păstrează mistere despre cum locuitorii de atunci înțelegeau stelele, plantele și viața. Am realizat că Machu Picchu nu e doar o lecție de istorie, ci o lecție de armonie — între om și natură, între cer și pământ, între trecut și prezent.

Atunci am realizat că frumusețea locului nu stă doar în priveliști, ci în oamenii care îl păstrează viu. Îi vedeam cum povestesc cu pasiune despre fiecare piatră, despre legendele ascunse în munți, despre vechi ritualuri.

Căștile cu traducător Vasco Translator E1 m-au ajutat să rămân conectată nu doar cu ceilalți turiști, care vorbeau în limbi diferite, dar și cu localnicii. Fiecare comentariu, fiecare poveste spunea ceva despre locul în care ne aflam și despre cum tradițiile Inca încă trăiesc prin fiecare piatră și fiecare drum. Fără căști cu traducător, mi-ar fi fost imposibil să înțeleg poveștile locale în timp real - explicațiile s-ar fi risipit într-o adiere de vânt de munte.

Cu ajutorul traducerii instant, am reușit să comunic firesc cu oamenii și să înțeleg tradițiile și cultura lor. Spaniola mea era slabă, iar quechua — limba vechilor incași, încă vorbită de unii localnici — mi-era complet străină. Fără traducere instant, multe dintre adevăratele sensuri ale ritualurilor sau ale legendelor s-ar fi pierdut.

Imaginează-ți că te plimbi printre ruinele antice, iar translatorul instantaneu Vasco Translator V4 îți oferă traducerea exactă a unui ghid local care vorbește despre complexitatea arhitecturii Inca sau despre semnificația religioasă a acestui loc. Printre ruine, un translator instantaneu devine cheia către povești pe care altfel nu le-ai putea înțelege. Un translator vocal este vital, de nelipsit atunci când te afli într-un loc unde limbile vorbite sunt complet necunoscute. Fără un astfel de dispozitiv, mi-ar fi fost mult mai greu să simt că sunt cu adevărat conectată la istoria și spiritualitatea acestui loc sacru. Acest aparat de traducere Vasco este mai mult decât un simplu gadget – este o punte între culturi, un instrument care îți permite să înțelegi mai mult și să apreciezi mai profund tot ce te înconjoară.

Plecând de la Machu Picchu, am înțeles că locurile cu adevărat speciale nu se vizitează doar cu ochii, ci și cu inima. E nevoie să asculți poveștile, să le vorbești în limba lor, chiar dacă uneori e o limbă uitată sau o limbă necunoscută pentru tine. Tehnologia m-a ajutat să fiu parte din poveste, nu doar o spectatoare. Și, dacă visezi vreodată să ajungi acolo, să știi că nu vei aduce doar fotografii acasă, ci și un dor de munte, de liniște și de oameni. Un dor pe care nu-l poți traduce în nicio limbă.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025!

Vin de soi, poveste-n toi!

Pe-un picior de podgorie,
Pe-o gură de vie,
Mi se întâlniră
În inima Vrancei,
Pe colinele cu soare,
O Fetească Neagră, una Regală
Și-un Merlot,
Să fie cu noroc!

Și se sfătuiră,
Să dea de veste-n țară,
Dar și peste hotare,
Despre vinul de valoare
Depozitat la Monumentul Beciul Domnesc
Loc vechi, legendar
De pe vremea lui Ștefan
Stau comori adăpostite,
Vinuri bune, de soi vechi,
În tainițe răcoroase, foarte bine păstrate.

Și grăi Feteasca Neagră:
— Eu-s voinică, ne-nfricată,
Cresc pe dealurile Vrancei, unde viile zâmbesc la soare,
Am aromă de prună uscată,
În pahar se aud balade
Sunt un vin de sărbătoare,
Pentru gusturile regale!
Maturat cu răbdare
Șase luni în barrique am stat
Pentru a deveni un vin mai fin, mai delicat
Un vin nobil, elegant
Cu note pline de gust și culoare
Cum doar la Beciul Domnesc găsești
Cine mă-ncearcă, se înveselește,
Și începe a cânta: ”Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu știu viei ce i-oi face.”1
Am culoare rubinie
Și-aromă intensă
De scorțișoară, piper, vanilie,
O feerie.
Cu fripturi din carne roșie mă asortez,
Alături de brânză afumată și bine maturată.
Sunt partenerul perfect
Pentru momentele de sărbătoare,
Constantă peste timpuri.

Apoi luă cuvântul Feteasca Regală:
— Eu-s domnița din vie,
Galbenă ca Floarea Soarelui
Proaspătă și demiseacă
Vin curat, miros a flori culese de pe câmpie,
Miros dulce de cireș,
Cu pui, păstrăv sau doradă,
Fac mereu paradă.
Iar când oamenii se-adună,
Să ciocnească împreună,
Vinul meu îi înveselește,
Și pe loc îi înfrățește.
”Ni-i vinul şi prieten şi aur şi noroc” 2
Nu ai nevoie de ocazii speciale
Ca viața să-ți fie sărbătoare adevărată.
Deschide-mă încet, ca pe o carte,
De mister,
Miroase-mă ”pagină cu pagină”
Și-apoi dezleagă misterul
Din pahar.

Continuă pe-un ton voios Merlot:
— Frați de vie, frați de gust,
Sunt un soi rezistent și curajos
Sunt un voinic frumos
La frig, la secetă mă țin tare
Să aduc un vin de calitate în pahare
Demisec și echilibrat,
Gustul meu e rafinat,
Mă potrivesc cu preparate delicioase,
Din carne roșie,vânat sau brânzeturi fine.
 

Toți trei se-nvoiesc,
Cu jurămite mii,
Că pe mese vor sosi,
În case la toți românii
Vin bun a dărui.
La Monumentul Beciul Domnesc,
Sub pământul răcoros,
Acolo, în beciuri milenare,
Stau peste 100.000 de sticle rare,
Păstrate cu grijă, de tradiție vie,
Din vremea lui Ștefan, mândru-n domnie.

Și se-ndeamnă vin cu vin,
Să vorbească blând, divin,
Că-n pahare, la români,
Este tradiția din bătrâni,
Dorul, veselia mare,
Și cântec pupular de sărbătoare.
 

Vinul spune, vinul cântă,
Face masa mai bogată,
Face inima mai blândă.
Învăluit în parfum fin,
Cine gustă, simte-n piept
Țara, graiul înțelept,
De pe dealurile Vrancei,
Unde curg izvoare-cristaline,
Unde vinul e-mpărat,
De veacuri lăudat.

Și pentru o experiență desăvârșită,
Vinurile se fac dar,
Pe mesele din toată țara,
Fetească, Merlot, Chardonnay sau Tămâioasă
De la Beciul Domnesc,
Vinuri alese, de pe meleaguri românești.
Hai noroc și să trăim,
Să iubim, să povestim,
Cu un vin ce ne vorbește,
Și sufletul ni-l întinerește.

Această poezie este inspirată din ”Miorița” și scrisă pentru Spring SuperBlog 2025!

1 - Maria Tănase - Bun îi vinul ghiurghiuliu

2 - Vinul eliberator - Omar Khayyam

Sursă foto: Beciul Domnesc

Când ”interzis” înseamnă provocare: amintire din copilărie

 Toți copiii fac boacăne, unele sunt doar mici nerozii nevinovate, iar altele... ei bine, sunt adevărate aventuri pe muchie de cuțit. Una dintre amintirile ”interzise” din copilăria mea, este despre o zi de vară, aparent obișnuită, când părinții au plecat la o înmormântare, la țară, și ne-au lăsat singure acasă, pe mine și pe sora mea. Instrucțiunile au fost clare: să fim cuminți și, dacă ieșim afară, să nu plecăm din fața blocului. Ai ghicit! Bineînțeles că n-am ascultat!

Împreună cu copiii de la bloc, am hotărât că era momentul perfect pentru o aventură și-am organizat o excursie. Și nu orice aventură, ci una demnă de poveștile cu exploratori: o expediție până în pădurea de la marginea orașului Calafat. Aveam 8-9 ani, iar pericolele nu existau în mintea noastră. Totul părea o idee excelentă! Pe vremuri, ne strângeam destul de mulți copii în fața blocului, dar doar vreo zece au acceptat provocarea. Nu-mi mai amintesc numărul exact al copiilor, au trecut peste 30 de ani de atunci.

Copilărie fără griji. Ghicești care sunt eu?

Drumul până acolo a fost presărat cu râsete, povești și mici descoperiri interesante, dar și pericole pe care noi nu le conștientizam. Ne simțeam ca niște exploratori ce înfruntau necunoscutul. Fără telefoane, fără griji, ne simțeam cu adevărat liberi. 

Ca să ajungem la pădure, trebuia să traversăm calea ferată, o zonă circulată, fiind aproape de gară. Apoi, în drumul nostru erau fabricile părăsite. După căderea comunismului, multe fabrici din Calafat s-au închis, lăsând în urmă clădiri goale, cu geamuri sparte și structuri de metal ruginite. Noi le vedeam ca niște cetăți abandonate, numai bune de explorat, fără să ne gândim la pericolele reale – podele instabile, cuie ruginite sau, cine știe, poate chiar cineva fără locuință care se adăpostea acolo. Pădurea ni se părea imensă, misterioasă, iar sentimentul de aventură ne amplifica curiozitatea și entuziasmul.

sursa: pixabay

Foarte entuziasmați, ne-am aventurat însă prea mult. Am ajuns într-un loc la care acum mi-e groază să mă gândesc: groapa de gunoi a orașului. Căutând „comori”, am găsit seringi și ace folosite, deșeuri aruncate de spitalul orașului. Ne uitam la ele curioși, fără să înțelegem pericolul real. Când mă gândesc la asta, mă trece un fior rece pe șira spinării. Cât de inconștienți eram!

Planul era să ne întoarcem repede acasă, înaintea părinților noștri, dar, cum se spune: socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Însă, am pierdut noțiunea timpului. Soarele începea să apună, iar când ne-am apropiat de casă, ne-am dat seama că nu doar părinții noștri erau panicați, ci toți părinții ai căror copii erau în excursie cu noi. Adulții erau pe cale să facă atac de cord, iar noi… eram foarte încântați de aventura noastră. Poate că te întrebi unde erau ceilalți părinți. Erau la serviciu. Ei bine, pe vremea mea (cum sună asta! 😂) nu erau bone, ori erau prea scumpe ca părinții să-și permită. Eram generația cu cheia la gât.

Bucuria noastră a luat brusc sfârșit. Am fost întâmpinați cu mustrări și, evident, o bătaie zdravănă ca să ne amintim că unele aventuri vin cu un preț. Probabil am meritat bătaia, când realizez la câte pericole ne-am expus. Atunci nu înțelegeam de ce erau atât de supărați, dar acum îmi dau seama cât de norocoși am fost că nu ni s-a întâmplat nimic grav.

Pentru un copil, „interzis” este echivalent cu „provocator”, un magnet pentru curiozitate și explorare. Nu vedem regulile ca pe o protecție, ci ca pe obstacole de depășit. Pentru adulți, însă, „interzis” înseamnă pericol, limite impuse pentru siguranță. Această amintire mi-a rămas întipărită în minte nu doar ca o aventură copilărească, ci și ca o lecție despre cât de fragilă este granița dintre curiozitate și inconștiență.

Și, pentru că vorbim de amintiri interzise, la fel de provocator este și romanul Confesiuni: Atracții Interzise de Bogdan Dărădan, ce urmează să fie lansat la Editura Cassius Books. Un roman ce explorează tentațiile, dorințele și limitele pe care le impunem sau le încălcăm.

Uneori, ceea ce e interzis ne atrage cel mai tare. Dar oare merită riscul? Aceasta e întrebarea pe care o purtăm cu noi, de la copilărie până la maturitate.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025!

Eșec și Succes — parteneri pe drumul prosperității

 Fiecare om își dorește să aibă succes. Fie că vorbim despre școală, carieră, relații sau visuri personale, succesul este văzut ca o destinație ideală, locul unde toate eforturile noastre se concretizează. Pe de altă parte, eșecul este privit ca un inamic, un obstacol rușinos de care am vrea să fugim. Dar realitatea este că succesul și eșecul nu sunt opuse absolute, ci două fețe ale aceleiași monede. Fără eșec nu înțelegem succesul, iar succesul nu are valoare fără lecțiile dure pe care ni le oferă eșecul.

Eșecul este, în fond, o lecție. Este momentul în care lucrurile nu ies așa cum ne-am dorit, în care visurile par să se spulbere, dar și momentul în care avem ocazia să ne demonstrăm nouă înșine cât de mult ne dorim, de fapt, să reușim. Am învățat asta nu doar din experiențele mele personale, ci și urmărind poveștile altora. Un exemplu care m-a inspirat este cel al lui Cosmin Răileanu, un antreprenor român care a avut curajul să-și prezinte ideea de afacere în fața investitorilor de la „Imperiul Leilor”. A intrat acolo cu entuziasm și încredere, convins de valoarea ideii sale. Totuși, a primit un refuz. Pentru mulți, acest lucru ar fi însemnat sfârșitul visului. Dar nu și pentru el.

Doi ani mai târziu, s-a întors în aceeași emisiune, cu un model de business bine consolidat și o cifră de afaceri semnificativă. El a cerut 2,5 milioane de euro pentru 10% din companie. De această dată, investitorii au fost interesați. Însă Cosmin a refuzat ofertele – pentru că deja își găsise propriul drum spre succes. Astăzi, Vindem-Ieftin.ro are o cifră de afaceri de 15 milioane de euro și continuă să crească.

Povestea lui Cosmin Răileanu este o dovadă clară că eșecul nu te definește. În loc să lase acel refuz să-l doboare, a continuat să muncească, să-și perfecționeze planurile și să creadă în el însuși. În timp, a demonstrat că poate reuși și fără validarea altora. Unul dintre aspectele inovatoare ale afacerii lui Cosmin este Depozitul Virtual, o soluție prin care clienții pot accesa materialele de construcții la prețuri mai bune, direct de la producători. Într-un fel, lecțiile învățate din eșec sunt ca un depozit virtual: le adunăm, le organizăm și le folosim la momentul potrivit pentru a ne construi succesul.

Această atitudine mi-a schimbat perspectiva asupra eșecului. Am înțeles că un „nu” nu este un verdict final, ci o oportunitate de a reveni mai bine pregătit. Dacă aș fi fost în locul investitorilor, i-aș fi spus: „Chiar dacă acum nu investim în tine, nu lăsa acest moment să te oprească. Încrede-te în propria viziune și demonstrează-ne că ne-am înșelat.” De multe ori, oamenii nu au nevoie de finanțare, ci de încurajări.

Succesul nu vine niciodată pe drumul ușor. Cred că e asemănător cu drumul care duce spre Rai, nu e niciodată ușor, ci plin de obstacole. Este rezultatul muncii constante, al greșelilor asumate și corectate, al perseverenței în fața dezamăgirilor. Oamenii care reușesc nu sunt cei care nu greșesc, ci cei care nu renunță. Michael Jordan spunea că a ratat mii de aruncări și a pierdut sute de meciuri, dar tocmai aceste eșecuri l-au făcut mai bun. Cosmin Răileanu este un exemplu local care întărește această idee. A primit un refuz public, într-un moment în care toți ochii erau ațintiți asupra lui, dar a transformat această experiență într-o sursă de motivație.

”Am ratat mai mult de 9.000 de aruncări în cariera mea. Am pierdut aproape 300 de meciuri. De 26 de ori am fost desemnat să fac aruncarea câștigătoare și am ratat. Am eșuat iar și iar în viața mea. Și tocmai de aceea am reușit.” - Michael Jordan

Pentru cei care trec prin eșecuri, sfatul meu este să privească aceste momente nu ca pe niște capete de drum, ci ca pe începuturi. Eșecul este un profesor exigent, dar corect. Ne arată unde am greșit și ne provoacă să fim mai buni. Să nu uităm că fiecare pas greșit ne învață ceva ce nu am fi aflat dacă nu am fi încercat. În loc să ne plângem de ce nu a mers, ar trebui să ne întrebăm: „Ce pot face diferit data viitoare?”

”Nu am eșuat. Am descoperit doar 10.000 de moduri care nu funcționează.” - Thomas Edison

Ce ar trebui să reținem atunci când eșuăm este faptul că valoarea noastră nu se măsoară prin numărul căzăturilor, ci prin numărul dăților în care ne ridicăm. Să nu ne fie frică să greșim, să nu ne fie rușine să o luăm de la capăt și, mai ales, să nu căutăm mereu aprobarea altora. Uneori, succesul vine tocmai din încăpățânarea de a crede în tine, chiar și atunci când nimeni altcineva nu o face.

Eșecul nu este sfârșitul drumului, ci indicatorul care ne arată că trebuie să schimbăm drumul.

Acest articol a fost scris pentru Spring Superblog 2025!