Duminica trecută, după ce am venit de la Festivalul Toamnei, m-am pregătit să merg la relansarea filmului „Moartea Domnului Lăzărescu”, în regia lui Cristi Puiu. A fost un eveniment pe care nu voiam să-l ratez — o ocazie specială de a vedea, pe marele ecran, filmul care a marcat un moment definitoriu pentru noul val al cinematografiei românești.
La două decenii de la lansarea sa inițială, „Moartea Domnului Lăzărescu” rămâne o experiență cinematografică intensă, tulburătoare și profund umană. Povestea aparent simplă a unui bătrân bolnav, plimbat de la un spital la altul printr-un București amorțit și cinic, se transformă într-un portret al unei societăți în care birocrația, oboseala și indiferența ucid mai repede decât boala însăși.
.jpeg)
Lipsa empatiei este unul dintre motivele pentru care imaginea filmului frapează atât de puternic. Totuși, e important să nu cădem în simplism: empatia nu dispare de pe chipurile oamenilor ca prin farmec. M-am gândit, pe parcursul proiecției și în timpul sesiunii Q&A cu Anca Puiu și Alina Berzunţeanu, la medicii care fac gărzi de douăzeci de ore și la efectul extenuării asupra capacității lor de a fi prezenți emoțional. După un asemenea maraton, compasiunea se topește — nu pentru că medicul ar fi, în esență, rece, ci pentru că sistemul îl stoarce de puteri. Este o remarcă importantă: vina nu mai este doar individuală, ci aparține întregului sistem.
Filmul este inspirat dintr-un caz real — cel al pacientului Florin Nica, care a fost refuzat de trei ori la internare și a murit înainte de a primi îngrijiri medicale. Această întâmplare a stat la baza scenariului și a dat filmului forța sa documentară. Dintr-o tragedie concretă, Cristi Puiu a construit o poveste universală despre suferință, singurătate și un sistem care, adesea, pare să fi uitat scopul său fundamental: grija față de om.
Dante Remus Lazarescu, interpretat magistral de regretatul Ion Fiscuteanu, este omul de lângă noi — vulnerabil, singur, prins într-un sistem care nu mai are timp pentru suferința individuală. Felul în care Cristi Puiu construiește fiecare cadru, fiecare dialog, ne face martori tăcuți ai unei agonii care devine, paradoxal, o radiografie a întregii lumi din jurul lui.
.jpeg)
„Moartea Domnului Lăzărescu” este un film de patrimoniu cultural, o mărturie despre noi, așa cum eram — și, poate, așa cum încă suntem. Despre un sistem care, poate, a murit odată cu Dante Remus Lăzărescu și care, din păcate, nu a fost niciodată resuscitat. Nu e un film despre moarte, ci despre viață — despre demnitate, fragilitate și adevărul incomod că suferința și lipsa empatiei ne afectează pe toți, iar sistemul în care trăim adesea e incapabil să ofere oamenilor sprijinul și respectul de care au nevoie.
Este un film care te răscolește, dar pe care trebuie să-l vezi. Pentru că, oricât de inconfortabil ar fi adevărul pe care îl arată, este al nostru.
Așadar, da — Dosarul Lăzărescu s-a redeschis. Iar dacă-l privim cu sinceritate, poate vom învăța ceva din el. Filmul rulează deja în cinematografe din 24 octombrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu