Ce-am găsit al meu să fie – obsesia unui cititor

• Autor: Stephen King
• Gen: thriller / crime / mystery
• Pagini: 448, ediția apărută la Nemira în 2017
• Seria: Bill Hodges #2
• Titlul original: FINDERS KEEPERS
• Rating personal: 3,5/5
  

Povestea începe cu John Rothstein, un scriitor de mare succes care s-a retras din viața publică și nu a mai publicat nimic de zeci de ani. Morris Bellamy este obsedat de Jimmy Gold, personajul creat de Rothstein, un tânăr revoltat, incapabil să-și găsească locul în lume. Acesta este convins că autorul și-a distrus personajul în ultimul volum al trilogiei, transformându-l într-un banal locuitor al suburbiei, cu o slujbă în publicitate.

Cum acțiunea se petrece în anii '70, Morris nu poate să-și verse frustrările pe internet, așa că pătrunde prin efracție în casa lui Rothstein și îi trage un glonț în cap. Pleacă de acolo cu toate manuscrisele scrise de autor după retragerea din viața publică, dar și cu peste 20.000 de dolari. Înainte să apuce să citească manuscrisele, care continuă povestea personajului său preferat, Morris este arestat, nu pentru crimă, ci pentru viol și ajunge la închisoare. Timp de 35 de ani, visează la ziua în care va fi eliberat și va putea recupera manuscrisele pe care le ascunsese înainte de arestare.

Peter Saubers locuiește împreună cu familia în fosta casă a lui Morris. Tatăl lui Peter este una dintre victimele masacrului de la târgul de joburi, iar familia trece printr-o perioadă foarte dificilă. Peter descoperă întâmplător ascunzătoarea lui Morris și o parte din bani îi folosește pentru a-și ajuta familia să depășească problemele financiare, iar manuscrisele le citește pe nerăsuflate. Manuscrisele îi trezesc pasiunea pentru literatură și îl transformă într-un admirator al lui Jimmy Gold. Trec câțiva ani, iar Morris este eliberat condiționat din închisoare, ceea ce îl pune inevitabil pe urmele lui Peter. Abia atunci intră în scenă fostul detectiv Bill Hodges, ajutat de colaboratorii săi de încredere, Holly și Jerome. 

Imagine generată cu AI – ChatGPT (OpenAI)

Morris Bellamy este coșmarul oricărui scriitor: fanul convins că știe mai bine decât autorul ce ar trebui să se întâmple cu un personaj și reacționează violent atunci când autorul îl dezamăgește. Morris amintește de Annie Wilkes din Misery, un alt exemplu de fan dus la extrem, dar, spre deosebire de ea, nu vede în Jimmy Gold un personaj fictiv, ci o persoană reală pe care autorul a abandonat-o. Dincolo de intriga polițistă, aceasta mi se pare tema cea mai interesantă a romanului: relația dintre autor, opera sa și cititorii care ajung să creadă că au un drept de proprietate asupra ei. 

Tocmai această obsesie îl face pe Morris să-și construiască o logică proprie, în care orice gest devine justificabil dacă servește unei cauze pe care o consideră dreaptă. După cum spune chiar el: 

„Uneori alegerile proaste devin o necesitate.”

Romanul urmărește în paralel destinele lui Morris și Pete, iar cititorul știe încă de la început încotro se îndreaptă povestea. Suspansul nu crește din aflarea vinovatului, ci din felul în care cele două destine ajung să se intersecteze.

Hodges aș putea spune că are un rol secundar în acest roman, adică contribuția lui la rezolvarea intrigii este minimă și ar fi putut fi înlocuit fără dificultate de un personaj nou. Nu apare decât spre jumătatea cărții, iar odată cu intrarea lui în scenă, povestea își pierde ritmul pentru că autorul explică cine sunt el, Holly și Jerome și reia evenimentele din Mr. Mercedes. După părerea mea, această recapitulare ar fi putut fi redusă la un paragraf, nu întinsă pe un întreg capitol. Impresia este că Hodges apare în roman în special pentru a pregăti terenul pentru următorul volum din serie. Dacă celelalte două romane le-am citit pe nerăsuflate, acesta mi-a luat câteva săptămâni să-l termin. Deși primele capitole sunt importante pentru a înțelege motivațiile personajelor, am avut impresia că se insistă prea mult asupra lor. 

În ciuda problemelor de ritm, Ce-am găsit al meu să fie este un roman interesant prin tema pe care o propune. Stephen King arată încă o dată că pasiunea pentru cărți poate lua forme neașteptate, iar atunci când admirația se transformă în obsesie, consecințele pot fi devastatoare

Pe curând!

***Înscriu acest articol în tabelul „Citate favorite” găzduit de Suzana

Mr. Mercedes – când răul are chip uman

• Autor: Stephen King
• An apariție: 2014
• Gen: thriller / crime / mystery
• Pagini: 488, ediția apărută la Nemira în 2015
• Seria: Bill Hodges #1
• Rating personal: 5/5

Când monștrii nu mai sunt supranaturali

„Mr. Mercedes” (publicat în 2014) este un roman de Stephen King care marchează o deviere semnificativă de la genul horror supranatural care l-a consacrat, fiind un thriller polițist de tip „hard-boiled” și de suspans psihologic.

Este primul volum din Trilogia Bill Hodges (urmat de Ce-am găsit al meu să fie și Mort la datorie) și a câștigat prestigiosul premiu Edgar Award pentru cel mai bun roman în 2015.

Cartea începe cu un masacru:  Într-o dimineață cu ceață groasă, sute de șomeri așteaptă la coada unui târg de joburi.  Un ucigaș mascat în clovn fură un Mercedes și intră cu viteză în mulțimea de șomeri, apoi dă cu spatele, călcând peste oameni. În total: 8 oameni uciși, printre care și un bebeluș și 15 răniți grav, mutilați. Ucigașul scapă fără urmă.

„[...] observă că o lumină neplăcută, de culoarea fierului, se furișase prin văzduhul nopții. Nu avea nimic a face cu aurora gingașă și trandafirie din poeme și vechile filme tehnicolor; acesta era antonimul desăvârșit al zorilor de zi, umed, rece și palid, ca obrazul unui cadavru de o zi.”

imagine generată cu Gemini

Vânătorul și prada — cine pe cine urmărește?

Acest roman mi-a captat atenția de la primele pagini și nu am putut să-l las până nu am aflat finalul; în trei zile l-am dat gata. Mr. Mercedes este un thriller bun, alert, cu toate ingredientele unui succes, cu răsturnări de situație care m-au ținut cu sufletul la gură și m-au făcut să dau pagină după pagină. 

„Majoritatea oamenilor sunt încălțați cu Ghete de Plumb încă din fragedă pruncie și sunt obligați să le poarte întreaga viață. Ghetele acestea de plumb poartă numele de CONȘTIINȚĂ.”

Încă de la început știm cine este ucigașul: Brady - vânzătorul de înghețată din cartier, cu cel mai drăguț zâmbet. O deghizare perfectă - cine ar fi bănuit!? Și îmi vin în minte versurile celor de la Paraziții, din Mesaj pentru Europa: „... sunt inofensiv, dar gândul meu e criminal...” Ceea ce nu știm este dacă acesta va fi prins.

Deci, avem un sociopat, un detectiv pensionat și o crimă în masă rămasă nerezolvată, dar și frustrarea ucigașului că „opera” lui a primit prea puțină atenție. Bill Hodges, un polițist pensionat, plictisit și cu gânduri suicidare, este scos din starea lui de deprimare de scrisoarea ucigașului, care îl ațâță și-i dă un scop: să-l prindă, să plătească pentru crimele comise!

Începe o cursă contra cronometru pentru a preveni o nouă tragedie, ajutat de Jerome (un adolescent foarte inteligent) și Holly (o femeie adultă extrem de anxioasă, neurodivergentă, dar cu abilități analitice excepționale) - mi-au plăcut ajutoarele și m-a amuzat relația lui cu Janey (verișoara lui Holly).

„prietenii sunt periculoși; știe el bine ce sunt prietenii: ofrande pentru ego. Plase de siguranță emoțională.”

Narațiunea alternează între perspectiva lui Hodges și cea a lui Brady, oferind cititorului acces direct la mintea deformată a ucigașului înainte ca detectivul să afle detaliile.

Mi-a plăcut foarte mult romanul și îl recomand tuturor iubitorilor de thriller. Mr. Mercedes demonstrează că Stephen King nu are nevoie de fantome, hoteluri bântuite sau clovni supranaturali ca să te înfioare — uneori, cei mai înspăimântători monștri sunt cei care merg printre noi și zâmbesc politicos. Voi continua să citesc toată seria, dar și cărțile în care Holly este protagonistă!

Închei cu un citat care mi-a plăcut și înscriu articolul în tabelul cu Citate favorite, gazduit de Suzana.

„- Computerul dumitale nu-i doar un televizor mai modern. Fă bine și scoate-ți asta din cap. De fiecare dată când îl deschizi, deschizi și o fereastră în viața dumitale. Pe care se poate uita oricine vrea.”

Pe curând! 

Să nu clipești!

 „Să nu clipești” face parte dintr-o serie care o are ca protagonistă pe Holly Gibney, deși am toate celelalte cărți, eu am început seria invers, adică am citit ultima carte apărută.

Ordinea romanelor este: Mr. Mercedes (pe care o citesc acum); Ce-am găsit al meu să fie; Mort la datorie; Străinul; Un strop de sânge; Holly și Să nu clipești.

De data aceasta, povestea nu se bazează pe horror supranatural. Nu există monștri, entități misterioase sau lucruri imposibil de explicat. Horrorul vine din oameni, din manipulare, obsesii, din cât de repede pot distruge o viață și cât de ușor adevărul ajunge să nu mai conteze. Totul începe cu Duffrey, un bărbat care ajunge la închisoare pentru niște acuzații îngrozitoare. Toată lumea îl consideră vinovat, pentru că dovezile împotriva lui par imposibil de contestat, apoi omul este ucis în penitenciar.

La scurt timp după, se află că Duffrey era nevinovat și că totul i s-a înscenat. Mai rău, procurorul știa deja asta înainte ca omul să moară. Din acel moment, romanul se transformă într-o cursă tensionată în care adevărul apare în fragmente, iar fiecare personaj pare să ascundă ceva.

Mi-a plăcut foarte mult ritmul cărții. Stephen King construiește tensiunea treptat, nu lasă povestea să stagneze și nu transformă totul într-o avalanșă de șocuri ieftine. Simți constant că există detalii importante ascunse printre conversații și scene aparent simple. De multe ori credeam că am înțeles direcția poveștii, iar câteva capitole mai târziu îmi dădeam seama că eram complet pe lângă.

Holly este un personaj interesant, are anxietățile ei, momente ciudate, nesiguranțele ei, dar tocmai asta o face atât de umană. Nu pare construită artificial ca un detectiv genial care le știe pe toate. Relația ei cu Jerome și Barbara funcționează foarte bine și mi-a plăcut mult dinamica dintre ei.

„Dar zâmbește, pentru că zâmbetul nu este doar umbrela într-o zi ploiasă. Zâmbetul este și un scut.”

„... comportamentul uman va rămâne întotdeauna un mister pentru ea.” 

Cartea atinge teme politice și sociale, dar fără să transforme totul într-un discurs obositor. Contextul american este prezent inevitabil, mai ales când vine vorba despre justiție, manipulare mediatică și ideea de vinovăție publică. Totuși, romanul rămâne în primul rând un thriller construit pe suspans și pe psihologia personajelor, nu o lecție morală. King pare mai interesat să arate cât de repede oamenii judecă și condamnă pe cineva înainte să afle adevărul.

„Banii vorbesc, adevărul este redus la tăcere.”

Nu am citit celelalte cărți, dar povestea funcționează foarte bine și ca roman de sine stătător. M-a prins de la primele pagini și aproape tot timpul am avut senzația că îmi scapă ceva important. Exact genul ăla de carte care te face să mai citești încă un capitol înainte să dormi și după aia realizezi că e două dimineața și viața ta profesională de mâine tocmai a fost sabotată de Stephen King.

Este genul de roman care îți amintește că cele mai înfricoșătoare lucruri nu au colți, tentacule sau ochi roșii. Au funcții publice, convingeri ferme și acces la informații despre alți oameni. Civilizația, această improvizație fragilă care încă se preface că știe ce face.

Un citat pe care nu l-am putut integra natural în articol, dar care mi-a rămas în minte:

„... dacă nu-l folosești, talentul nu este nimic altceva decât o iluzie.”

Finalul nu este perfect logic, dar suficient de intens încât să uiți micile exagerări. I-am acordat 5 steluțe.

Înscriu articolul în tabelul cu Citate favorite găzduit de Suzana.

Pe curând!

*** fotografii din arhiva personală