Cheile Băniței și Cetatea dacică

 După ce am luat prânzul la La Belle Epoque ne-am îndreptat spre următorul obiectiv. La aproximativ 8 kilometri nord de Petroșani, în comuna Bănița din județul Hunedoara, se află Cheile Băniței. Traseul este scurt, are aproximativ 250–300 de metri, însă pe această distanță pârâul Bănița trece printre pereți de calcar înalți și foarte apropiați, formând un culoar îngust, cu aspect aproape de canion.

Cheile Băniței: traseu prin apă

Locul se află pe culoarul Bănița–Merișor–Baru, între Depresiunea Petroșani și Depresiunea Hațegului. Din punct de vedere al reliefului, este o zonă în care calcarul a avut un rol important în formarea peisajului. Apa a pătruns în fisurile rocii și a contribuit la modelarea formelor carstice. Potrivit Centrului Național de Informare și Promovare Turistică Petroșani, actualul culoar ar reprezenta o fostă peșteră, al cărei tavan s-a prăbușit. Pereții rămași de o parte și de alta au fost apoi modelați de apă.

Acest lucru explică aspectul neobișnuit al cheilor. Pereții de calcar au suprafețe rotunjite și scobituri formate prin acțiunea apei. În albia pârâului se găsesc și marmite, adică adâncituri formate prin eroziune.

Cheile Băniței sunt diferite de multe alte obiective naturale deoarece traseul trece chiar prin apă. Pentru a parcurge cheile, trebuie să mergi prin albia pârâului Bănița, printre pereții de calcar. De aceea, este important să alegi o perioadă în care nivelul apei permite parcurgerea în siguranță.

Este important să porți încălțăminte specială, cizme de cauciuc sau încălțăminte impermeabilă, cu talpă cauciucată aderentă, pentru a preveni alunecarea pe pietre. Pe o porțiune a traseului este montat un cablu metalic de sprijin , instalat pentru a facilita deplasarea turiștilor.

Traseul spre Cetatea dacică de la Bănița

Cheile Băniței sunt interesante și prin ceea ce se află în imediata lor apropiere. Pe un deal care domină zona se găsește Cetatea dacică Bănița, una dintre cetățile dacice din Munții Orăștiei incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Legătura dintre cele două obiective nu este doar una geografică. Zona Băniței a avut o poziție importantă pentru controlul căilor de acces dintre Valea Jiului și Țara Hațegului. Un studiu publicat de Universitatea din Petroșani descrie chiar zona Cheilor Băniței drept o veche „poartă” de acces spre Țara Hațegului și Ardeal.

În prezent, cele două obiective pot fi parcurse împreună prin traseul tematic „Cetatea Bănița”, deschis publicului începând cu 1 august 2026. Traseul are 570 de metri, o diferență de nivel de 104 metri și este cotat cu dificultate medie. Pentru mine gradul de dificultate a fost dificil, poate pentru că nu am mai făcut mișcare de ceva timp. Urcarea durează aproximativ 40 de minute, iar traseul începe prin traversarea Cheilor Băniței și continuă prin pădure, pe un drum în pantă.

Eu am făcut traseul în aproximativ o oră sau mai mult, m-am oprit de mai multe ori, iar drumul în pantă mi s-a părut destul de abrupt. Însă, a meritat tot efortul. Cetatea dacică Bănița face parte din sistemul de fortificații al regatului dac și este una dintre cele șase cetăți dacice din Munții Orăștiei înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. A fost construită pe un vârf stâncos, într-un loc greu accesibil, folosind relieful ca element de apărare. Astăzi nu mai găsești aici o cetate în sensul obișnuit al cuvântului, cu ziduri înalte și construcții bine păstrate, ci mai degrabă un sit arheologic. Urcarea până la cetate merită însă și pentru priveliștea minunată asupra văii și a munților din jur.

În apropiere se află și Peștera Bolii, despre care voi povesti data viitoare. Împreună, cele trei obiective — Cheile Băniței, Peștera Bolii și cetatea dacică — spun, fiecare în felul său, povestea aceluiași teritoriu. 

Pe curând!

Muzeul Mineritului din Petroșani

Am ajuns în Petroșani și nu puteam să nu vizitez Muzeul Mineritului și chiar nu regret. Clădirea în sine are istorie. Este un fost sediu al Societății Petroșani, construit în 1920 și folosit ca muzeu din anii ’60. Muzeul a fost înființat în 1961, iar colecțiile adună obiecte, documente și utilaje legate de mineritul din Valea Jiului. Mi s-a părut foarte interesant și chiar mi-a plăcut.

Cel mai mult mi-a plăcut galeria amenajată la subsol. Au încercat să redea, cât se poate de bine, atmosfera dintr-o mină. Spațiul este îngust și întunecat, iar când vezi echipamentele și îți imaginezi că oamenii lucrau ore întregi în astfel de condiții, începi să înțelegi cât de grea era, de fapt, munca lor. Este reprodusă și o „colivie”, adică liftul cu care minerii coborau în subteran. Din fotografii și din vitrine nu poți să-ți dai seama cu adevărat de asta.

Imnul Minerilor

1 / 8

Minerii își țineau mâncarea într-o plasă suspendată, ca să nu ajungă șobolanii la ea. Dar partea cu adevărat stranie este că șobolanii nu erau omorâți: minerii observaseră că, înaintea unor surpări sau a unor acumulări de gaze, animalele deveneau agitate și fugeau. Erau considerați un fel de „sistem de alarmă” al minei.

„(...) Paraziții minelor, șobolanii, dau semnalul de alarmă, cum arată seismograful cutremurul pământului. Șobolanul aici, în întunecimea și tainele pământului, este prietenul muncitorului și este ținut în mare cinste. Muncitorul, flămând și el, își împarte bucuros cu el coaja de pâine uscată, căci el este animalul Sfintei Varvara, hramul minelor întunecate. În jurul grajdurilor din afunzimea minei – unde sunt adăpostiți caii – se adăpostesc cu sutele acești șobolani. Legende s-au creat în jurul lor. Spiritul ocnei, piticii minelor care trăiesc în imaginația aprinsă a muncitorilor și care, dacă apar în ocnă în fața unui muncitor, atunci acesta e pierdut, e fiul morții, așa povestesc între ei muncitorii. Ziua Sfintei Varvara este mare sărbătoare în toate ținuturile miniere, hramul minelor. Muncitorii serbează cu mare cinste această zi, căci cine supără pe Sfânta Varvara acela își atrage ura și răzbunarea ei. În copilărie ascultam cu groază la suflet legendele acestea, Sfânta Varvara și piticii minelor trăiau aievea în imaginația mea de copil. Cum mă temeam, când împreună cu alți tovarăși de joc – prieteni ai copilăriei – entram prin gura afumată a ocnei, și ne afundam tot mai adânc în întunecimea și răcoarea pământului. Așteptam în tot momentul să apară piticii și spiritul ocnei, la fiecare zgomot de picături de apă căzută din pereții ocnei și la fiecare licărire de opaiț îndepărtat prin întuneric, tremuram cu groază. Cum admiram și cum stimam muncitorii adunați în fața Anstalt-ului, unde își murmurau rugăciunea de coborâre în ocnă! Glück Auf!, Noroc Bun!, cu acest salut își ia rămas bun de la soție și de la copii, cu acest strigăt își salută camaradul când intră în ocnă și când se face schimbul. Acasă îl așteaptă copiii flămânzi ca să le aducă pâinea, pe care mâna lui aspră o despică din măruntaiele pământului. Minerul nici când nu știe dacă își va mai revea soția, copiii, părinții. Căci el duce un război crunt, zi de zi cu forțele pământului. În fiecare colț al ocnei îl pândește nenorocirea, spiritul rău al ocnei așteaptă clipa când să prăvălească peste el blocul greu de cărbune și glod umed, sau să dea drumul liber gazului comprimat printre straturile de cărbune, care se macină, zdrobind tot ce mintea și mâna omenească a iscodit și făurit cu grea sudoare. Sclavul chinuit al minei umede duce zi de zi, ceas de ceas și clipă de clipă povara grea a luptei pentru viața lui amară. Noroc bun!, îngână buza îngălbenită când vede mijind slaba lumină a soarelui în gura ocnei. Viața și-a salvat-o în fiecare zi și fiecare clipă minerul reîntors din mină. Este atât de impresionantă rugăciunea de mulțumită a grupului de muncitori ieșiți din ocnă. Acum, cu judecata coaptă, după ce am fost azvârilit și eu pe atâtea fronturi, abia acum înțeleg adevăratul rost al rugăciunii. În copilărie ascultam cu sfială și cu groază rugăciunea și cântecul muncitorilor care coborau în întunericul pământului, acum mă rog și eu cu ei, simt vibrarea și teama sufletului lor. Șți ei sunt oameni, soldați care luptă în fiecare clipă în prima linie de foc contra dușmanului, pentru viață și pentru pâine. Plătesc cu sudori negre și cu sânge diamantul negru care mână afară la lumină mașinăriile, fabricile, cultura și viața. Ei scot din măruntaiele întunecate, prin mii de primejdii, gârboviți și plini de poveri, forța aceasta, baza culturii și a binelui meci. Din vreme în vreme spiritul ocnei se răzbună crunt pentru tulburarea liniștei ocnei eterne. Ura lui doboară muncitorul frânt și obosit, cu camarazii lui cu tot”.

(Dominic Stanca, „Între două fronturi 1914-1918”)

Mi s-au părut interesante și poveștile despre accidentele miniere. Sunt prezentate câteva dintre tragediile care au marcat Valea Jiului și, citind despre ele, mi-am dat seama cât de puternic trebuie să fi fost legată comunitatea de mină. Când se întâmpla un accident, nu era afectată doar familia unui miner. Era afectat întregul oraș. Muzeul vorbește și despre grevele minerilor și despre conflictele sociale din diferite perioade. Asta mi-a plăcut, pentru că nu prezintă mineritul doar ca pe o industrie care a adus dezvoltare în zonă. Îți arată și partea dificilă: condițiile de muncă, nemulțumirile minerilor, accidentele și, mai târziu, declinul industriei.

Mină de cărbuni

1 / 8

A fost interesantă și povestea legată de Coloana Infinitului. Nu știam că elementele Coloanei lui Brâncuși au fost turnate la Atelierele Centrale din Petroșani. Mi s-a părut un detaliu foarte frumos despre oraș, mai ales pentru că nu este lucrul la care te gândești atunci când auzi „Petroșani”.

După vizită, am înțeles că mina nu a fost doar locul în care oamenii mergeau la serviciu. Mineritul a influențat orașele, familiile, felul în care erau construite comunitățile și chiar identitatea oamenilor din zonă.

La final am urcat și în mansardă. Povestea continuă prin expoziții dedicate unor teme diverse, de la istoria fotografiei și portul popular până la tradițiile, cultura și viața oamenilor din Valea Jiului. Sunt expoziții care depășesc tema mineritului și oferă o imagine mai largă asupra istoriei și patrimoniului zonei. Despre această parte a muzeului voi povesti însă într-un articol separat. După subsolul acela apăsător, schimbarea de atmosferă e chiar plăcută.

Nu este un muzeu mare și nici unul pe care să-l vizitezi pentru exponate spectaculoase. Dar merită văzut, mai ales dacă ajungi în Petroșani pentru prima dată. După vizită înțelegi mai bine istoria orașului și de ce mineritul a avut un rol atât de important în viața oamenilor din Valea Jiului.

Pe curând!