Am ajuns în Petroșani și nu puteam să nu vizitez Muzeul Mineritului și chiar nu regret. Clădirea în sine are istorie. Este un fost sediu al Societății Petroșani, construit în 1920 și folosit ca muzeu din anii ’60. Muzeul a fost înființat în 1961, iar colecțiile adună obiecte, documente și utilaje legate de mineritul din Valea Jiului. Mi s-a părut foarte interesant și chiar mi-a plăcut.
Minerii își țineau mâncarea într-o plasă suspendată, ca să nu ajungă șobolanii la ea. Dar partea cu adevărat stranie este că șobolanii nu erau omorâți: minerii observaseră că, înaintea unor surpări sau a unor acumulări de gaze, animalele deveneau agitate și fugeau. Erau considerați un fel de „sistem de alarmă” al minei.
„(...) Paraziții minelor, șobolanii, dau semnalul de alarmă, cum arată seismograful cutremurul pământului. Șobolanul aici, în întunecimea și tainele pământului, este prietenul muncitorului și este ținut în mare cinste. Muncitorul, flămând și el, își împarte bucuros cu el coaja de pâine uscată, căci el este animalul Sfintei Varvara, hramul minelor întunecate. În jurul grajdurilor din afunzimea minei – unde sunt adăpostiți caii – se adăpostesc cu sutele acești șobolani. Legende s-au creat în jurul lor. Spiritul ocnei, piticii minelor care trăiesc în imaginația aprinsă a muncitorilor și care, dacă apar în ocnă în fața unui muncitor, atunci acesta e pierdut, e fiul morții, așa povestesc între ei muncitorii. Ziua Sfintei Varvara este mare sărbătoare în toate ținuturile miniere, hramul minelor. Muncitorii serbează cu mare cinste această zi, căci cine supără pe Sfânta Varvara acela își atrage ura și răzbunarea ei. În copilărie ascultam cu groază la suflet legendele acestea, Sfânta Varvara și piticii minelor trăiau aievea în imaginația mea de copil. Cum mă temeam, când împreună cu alți tovarăși de joc – prieteni ai copilăriei – entram prin gura afumată a ocnei, și ne afundam tot mai adânc în întunecimea și răcoarea pământului. Așteptam în tot momentul să apară piticii și spiritul ocnei, la fiecare zgomot de picături de apă căzută din pereții ocnei și la fiecare licărire de opaiț îndepărtat prin întuneric, tremuram cu groază. Cum admiram și cum stimam muncitorii adunați în fața Anstalt-ului, unde își murmurau rugăciunea de coborâre în ocnă! Glück Auf!, Noroc Bun!, cu acest salut își ia rămas bun de la soție și de la copii, cu acest strigăt își salută camaradul când intră în ocnă și când se face schimbul. Acasă îl așteaptă copiii flămânzi ca să le aducă pâinea, pe care mâna lui aspră o despică din măruntaiele pământului. Minerul nici când nu știe dacă își va mai revea soția, copiii, părinții. Căci el duce un război crunt, zi de zi cu forțele pământului. În fiecare colț al ocnei îl pândește nenorocirea, spiritul rău al ocnei așteaptă clipa când să prăvălească peste el blocul greu de cărbune și glod umed, sau să dea drumul liber gazului comprimat printre straturile de cărbune, care se macină, zdrobind tot ce mintea și mâna omenească a iscodit și făurit cu grea sudoare. Sclavul chinuit al minei umede duce zi de zi, ceas de ceas și clipă de clipă povara grea a luptei pentru viața lui amară. Noroc bun!, îngână buza îngălbenită când vede mijind slaba lumină a soarelui în gura ocnei. Viața și-a salvat-o în fiecare zi și fiecare clipă minerul reîntors din mină. Este atât de impresionantă rugăciunea de mulțumită a grupului de muncitori ieșiți din ocnă. Acum, cu judecata coaptă, după ce am fost azvârilit și eu pe atâtea fronturi, abia acum înțeleg adevăratul rost al rugăciunii. În copilărie ascultam cu sfială și cu groază rugăciunea și cântecul muncitorilor care coborau în întunericul pământului, acum mă rog și eu cu ei, simt vibrarea și teama sufletului lor. Șți ei sunt oameni, soldați care luptă în fiecare clipă în prima linie de foc contra dușmanului, pentru viață și pentru pâine. Plătesc cu sudori negre și cu sânge diamantul negru care mână afară la lumină mașinăriile, fabricile, cultura și viața. Ei scot din măruntaiele întunecate, prin mii de primejdii, gârboviți și plini de poveri, forța aceasta, baza culturii și a binelui meci. Din vreme în vreme spiritul ocnei se răzbună crunt pentru tulburarea liniștei ocnei eterne. Ura lui doboară muncitorul frânt și obosit, cu camarazii lui cu tot”.
(Dominic Stanca, „Între două fronturi 1914-1918”)
A fost interesantă și povestea legată de Coloana Infinitului. Nu știam că elementele Coloanei lui Brâncuși au fost turnate la Atelierele Centrale din Petroșani. Mi s-a părut un detaliu foarte frumos despre oraș, mai ales pentru că nu este lucrul la care te gândești atunci când auzi „Petroșani”.
După vizită, am înțeles că mina nu a fost doar locul în care oamenii mergeau la serviciu. Mineritul a influențat orașele, familiile, felul în care erau construite comunitățile și chiar identitatea oamenilor din zonă.
La final am urcat și în mansardă. Povestea continuă prin expoziții dedicate unor teme diverse, de la istoria fotografiei și portul popular până la tradițiile, cultura și viața oamenilor din Valea Jiului. Sunt expoziții care depășesc tema mineritului și oferă o imagine mai largă asupra istoriei și patrimoniului zonei. Despre această parte a muzeului voi povesti însă într-un articol separat. După subsolul acela apăsător, schimbarea de atmosferă e chiar plăcută.
Nu este un muzeu mare și nici unul pe care să-l vizitezi pentru exponate spectaculoase. Dar merită văzut, mai ales dacă ajungi în Petroșani pentru prima dată. După vizită înțelegi mai bine istoria orașului și de ce mineritul a avut un rol atât de important în viața oamenilor din Valea Jiului.
Pe curând!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu