Iubitorii muzicii sunt invitați duminică, 5 octombrie 2025, la premiera operei „Trubadurul”, în deschiderea stagiunii Operei Române Craiova.
Premiera operei „Trubadurul” („Il Trovatore”) deschide stagiunea 2025-2026 a Operei Române Craiova, duminică, 5 octombrie, pe scena Cercului Militar. Fiecare spectacol al noii stagiuni dedicate Centenarului Elena Teodorini este un tribut adus marii artiste, patroana spirituală a Operei craiovene, în anul 2026 lumea muzicală comemorând un veac de la trecerea în eternitate a legendarei soprane.
Noua punere în scenă a capodoperei verdiene, concepută de regizorul italian Chris Catena, cu decoruri realizate de Răsvan Drăgănescu, costume de Silvia Zanardi și o coregrafie specială creată de Stefania Cotroneo,aduce în prim-plan dramatismul și emoția bine-cunoscutei povești despre dragoste și răzbunare.
Celebrele personaje vor fi întruchipate de interpreți de prestigiu: Renata Vari (Leonora), Licia Toscano (Azucena), David Baños (Manrico), Armando Piña (Contele de Luna), Ioan Cherata (Ferrando), Corina Vlada (Ines), Petrișor Efrem (Ruiz), Say Ufuk Gengis (Un mesager), Cristian Fofucă (Un țigan bătrân) și Orchestra, Corul și Baletul Operei Române Craiova, sub conducerea muzicală a maestrului Mattia Rondelli.
Ultimele bilete disponibile pentru premieră pot fi achiziționate online pe:https://iticket.ro/event/il-trovatoreși la agenția Operei Române Craiova de la Sala Polivalentă, Bulevardul Ilie Balaci nr. 6, 0351.442.471, agentiadebilete@operacraiova.ro
Spectacolele Operei Române Craiova sunt realizate cu sprijinul Primăriei Municipiului Craiova şi al Consiliului Local Craiova.
Toamna aceasta a început în forță, bogată în evenimente culturale. Joi, 25 septembrie, am văzut proiecția specială Jaful secoluluila Inspire Cinema Craiova, unde am avut plăcerea să întâlnesc o parte din echipa filmului, și anume: pe scenaristul Cristian Mungiu, actorii Ionuț Niculae, Robert Iovan,Janir Izdrailă și producătorii Tudor Reu și Antonia Marin.
Filmul este inspirat din fapte reale - jaful comis de un grup de români la muzeul Kunsthal în 2012, de unde au sustras tablouri extrem de valoroase, care nu au mai fost găsite niciodată. Scopul filmului nu este de a glorifica o infracțiune, ci te face să reflectezi asupra condițiilor sociale care pot împinge oameni obișnuiți spre gesturi extreme.
Regizat de Teodora Ana Mihai, filmul aduce în prim plan povestea unor emigranți români a căror dorință de a o duce mai bine într-o țară europeană dezvoltată, sunt tratați cu superioritate, ceea ce îi determină să recurgă la acțiuni ilegale.
Anamaria Vartolomei oferă o interpretare de o intensitate rară. Personajul ei, Natalia, prins între fragilitate și revoltă, devine centrul emoțional al filmului. Nu este o simplă figură colaterală a unei infracțiuni spectaculoase, ci punctul central emoțional al filmului, prin care spectatorul simte și înțelege tensiunile și dilemele morale ale poveștii. Natalia a ajuns la muncă într-o seră din străinătate împreună cu soțul ei, Ginel (Ionuț Niculae), cu scopul de a economisi bani pentru fiica lor, rămasă în grija bunicii. Tânăra româncă încearcă să-și rotunjească veniturile fiind chelneriță la o petrecere sau menajeră. Însă, după un incident tulburător pe care îl povestește unor prieteni, devine parte dintr-un plan de răzbunare ce implică un jaf în toată regula.
Capul răutăților este Iță (Rareș Andrici), care, ajutat de Adrian (Robert Iovan), pune la cale un furt de tablouri extrem de valoroase dintr-un muzeu. Băieții reușesc să dea spargerea în mai puțin de două minute și să scape de poliție. Mai departe, lucrurile se complică. Distribuția secundară completează convingător acest portret colectiv al unei lumi marginale, dar extrem de recognoscibile.
Mungiu construiește un scenariu în care motivațiile personajelor sunt profund ancorate în realitatea socială. Nu avem de-a face cu jefuitori profesioniști, ci cu oameni obișnuiți, prinși în dificultățile vieții și forțați să ia decizii disperate. Această alegere transformă povestea într-o oglindă a frustrărilor și aspirațiilor unei generații de migranți est-europeni.
Regia completează scenariul printr-un stil sobru și atent la detalii. Ritmul este cumpătat, iar privirile și gesturile personajelor transmit mai mult decât dialogul. Dincolo de firul narativ polițist, se conturează un comentariu social puternic: despre iluzia Occidentului, despre visul unei vieți mai bune și despre limitele morale la care indivizii sunt împinși atunci când societatea nu le oferă alternative reale.
Filmul este accesibil publicului larg, dar nu prea liniștitor sau superficial: nu te lasă să te relaxezi, pentru că dincolo de umorul fin sau a situaţiilor „din viaţa reală” observi tensiuni sociale — migraţia nu e numai o alegere, ci o necesitate, iar solidaritatea și norocul sunt puse la zid de convenții și prejudecăţi.
Jaful secolului este un titlu marcant al cinematografiei românești din 2025: nu numai prin premiile internaţionale pe care le-a primit, dar și prin modul în care filmul provoacă emoție, dar și reflecție asupra alegerilor și constrângerilor cu care se confruntă personajele.
Premii internaționale câștigate :
Warsaw International Film Festival 2024 (Polonia) – Marele Premiu / Grand Prix pentru cel mai bun film. Premiera mondială a avut loc în competiția oficială la Varșovia, unde Jaful secolului a fost distins cu trofeul principal al festivalului.
Tokyo International Film Festival 2024 (Japonia) – Premiul pentru Cea mai bună actriță (Anamaria Vartolomei). Juriul a recompensat interpretarea intensă și autentică a actriței, dovedindu-i talentul în cinematografia românească contemporană.
Sofia International Film Festival 2025 (Bulgaria) – Balkan Film Award pentru cel mai bun film din competiția balcanică. Premiul a arătat că filmul a avut un impact semnificativ în rândul publicului și criticilor din Balcani.
Shanghai International Film Festival 2025 (China) – Premiul Publicului. Succesul de la Shanghai marchează aprecierea filmului de către un public larg și divers, dincolo de jurii și critici.
Filmul a fost desemnat propunerea României pentru Premiile Oscar 2026 la categoria Best International Feature Film. Mențiune importantă: aceasta este o propunere națională, nu o nominalizare oficială a Academiei Americane de Film. Lista pentru nominalizările la Oscar 2026 va fi anunțată pe 16 decembrie 2025.
Pentru cinefili și nu numai, Jaful secolului este un film care merită văzut pe marele ecran. Proiecțiile continuă în cinematografele din întreaga țară, oferind ocazia de a simți tensiunea, emoția și subtilitățile interpretative ale actorilor. Recomand cu căldură acest titlu, care combină realismul social cu o poveste captivantă și plină de suspans.
Filmul românesc a parcurs un drum sinuos – de la propaganda și realismul socialist din perioada comunistă, la tranziția dificilă din anii ’90 și până la consacrarea internațională prin „Noul Val”, care a impus un stil minimalist și autentic. Astăzi, cinematografia din România își caută un echilibru între filme de autor premiate la festivaluri și producții populare pentru publicul larg, păstrând mereu atenția asupra memoriei colective și a realităților sociale. În acest context se înscrie și Pădurea de Molizi, noul film al lui Tudor Giurgiu, care aduce pe ecran o pagină dureroasă de istorie aproape uitată.
Miercuri, 24 septembrie, am avut ocazia să vizionez proiecția specială Pădurea de Molizi, la Inspire Cinema Craiova. O dramă istorică care m-a făcut să trec printr-un amalgam de stări. După film, publicul a avut ocazia să discute cu echipa de producție și să facă fotografii.
Regia: Tudor Giurgiu
Scenariu: Tudor Giurgiu & Gabriel Gheorghe
Distribuție: Coca Bloos, Mircea Andreescu, Ionuț Caras, Silva Helena Schmidt ș.a.
Durată: ~75 minute
Filmul este inspirat de tragedia de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941), când o comunitate românească din Bucovina de Nord, încercând să treacă peste noua graniță instituită de ocuparea sovietică, a fost atacată de trupele URSS. Rezultatul: un masacru cu sute de victime.
Regizorul mărturisește că ideea i-a venit acum mulți ani, că a aflat târziu despre aceste întâmplări. Realizarea filmului a necesitat o documentare atentă și de durată, interviuri cu supraviețuitori și culegerea unor mărturii rare, aproape uitate. Recunosc că nici eu nu știam de acest episod tragic; am aflat despre el datorită filmului.
Tudor Giurgiu a ales să nu facă un documentar clasic, ci o combinație de ficțiune, materiale de arhivă și mărturii ale supraviețuitorilor – într-o formă cinematografică, dar respectuoasă. Scopul nu este să insiste pe sânge și violență, ci să scoată la lumină efectele traumelor asupra celor care le-au trăit.
Pădurea de Molizi îmbină elemente de documentar și ficțiune, alternând între povestea personală și imaginea istoriei. Amintirile supraviețuitorilor sunt puse în prim-plan și contrapunctate cu imagini de arhivă, peisaje și momente simbolice (precum pădurea de molizi, care a fost plantată cu scopul de a acoperi urmele masacrului). Aceste detalii vizuale și sonore conturează nu doar ceea ce s-a întâmplat, ci și ceea ce s-a pierdut – și felul în care durerea persistă.
Filmul ne provoacă să reflectăm asupra unor aspecte rareori discutate în școli sau în discursul public: memoria colectivă, semnificația uitării, impactul deportărilor, al despărțirilor și al exilului asupra comunităților românești.
Cea mai mare forță emoțională a filmului vine din experiențele supraviețuitorilor: frigul, foamea, pierderea, suferința. Aceste mărturii, care nu aparțin „memorialisticii oficiale”, dau filmului autenticitate și greutate. Nu este vorba doar despre ce s-a întâmplat, ci despre cum au trăit oamenii acele momente.
Pădurea de Molizi nu oferă răspunsuri simple și nici nu încearcă să simplifice trecutul. Ambiguitățile morale și tăcerile narațiunii sunt intenționate, lăsând spectatorului timp pentru reflecție. Este, în fond, un act de responsabilitate: o raportare onestă la istorie, o asumare a memoriei și un avertisment pentru prezent.
Îl recomand celor care cred că filmul poate fi mai mult decât divertisment. Pentru cei care iubesc istoria, dar nu numai, și doresc o călătorie cinematografică care te face să ieși din sala de cinema cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Din 7 octombrie filmul va rula în cinematografele din toată țara.
Un film necesar, dureros și onest, căruia îi dau 4 din 5 stele – pentru curajul de a reconstitui o pagină uitată de istorie și de a o aduce „acasă”, prin emoție și responsabilitate.
Provocarea #100TinyTreasures a început pentru mine ca un exercițiu de creativitate, mai mult o joacă, care, treptat, s-a transformat într-un jurnal personal în imagini. Fiecare desen poartă în el o amintire, o emoție, un fragment de viață.
Două miniaturi, două povești, două file noi de jurnal.
#21 - Îngeraș
#22 - ”Pădurea cu Molizi”-autograf
Îngerașul l-am schițat cu creion, apoi l-am colorat cu creioane cerate. Știu! Majoritatea îngerașilor au părul auriu, însă al meu sigur e roșcat, ca mine, de aceea i-am făcut părul roșcat.
Iar trandafirul, străjuit de molizi, l-am realizat doar cu creion. Inițial, îmi propusesem să fac un câmp întreg de trandafiri, dar, după multe încercări și ștersături, am reușit să desenez doar unul singur.
Am început această provocare 100 Tiny painting in a year la jumătatea lunii mai, aproximativ, și până acum am reușit să fac doar 22 de mini-picturi (desene). Mai sunt 3 luni până la finalul anului și nu cred că voi reuși să finalizez provocarea. Însă, pe parcursul anului 2026, sunt sigură că voi duce la bun sfârșit această provocare, deoarece a început să-mi placă.
Prezentul - De ce te-ai ascunde de tine? - Bianca Iancu
Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! 😄 Vei cunoaște o mulțime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu există teme pentru fotografii, nu există obstacole. Singura regulă este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fără cuvinte" să nu conțină text scris. În rest, orice este permis. Alătură-te nouă în clubul MFC😄 Happy Wordless Wednesday!😄
Toamna aceasta a venit cu multă inspirație, o toamnă bogată, cum îi stă bine!
Acum ceva timp am văzut un video, pe Facebook, cred, în care erau prezentate idei de reciclare a cărților vechi și, în weekend, am adaptat una dintre ele în stil propriu. Cum pe mine nu mă lasă inima să transform o carte în altceva decât e ea destinată, am ales să reciclez un catalog de produse cosmetice.
Pentru a crea această vază de flori am avut nevoie de:
- un catalog (sau o carte); - sfoară;
- frunze uscate;
- culori acrilice;
- silicon la cald pentru lipit.
Este foarte ușor de ralizat, însă trebuie să ai multă răbdare, pentru că durează puțin până împăturești toate paginile catalogului/cărții. Catalogul meu a avut în jur de 200 pagini, însă cu cât are mai multe pagini, cu atât iese mai bine vaza. Mie îmi place rezultatul foarte mult, i-am găsit deja și locul.
După ce am terminat de împăturit paginile, m-am ocupat de coperți. Fiind un catalog, acesta nu are coperțile tari, așa că le-am întărit cu un carton, pe care l-am lipit cu silicon la cald.
Am croșetat un lanț simplu din sfoară pe care l-am lipit la ”gâtul” vazei. Mi s-a părut prea simplă, așa că am mers repede în curte și am cules câteva frunze galbene de vișin și nuc, care se scuturaseră din pomi, și am făcut o floare printr-o metodă care, sincer, nu știu cum se numește, dar am explicat-o în această postare, doar că am folosit frunze în loc de hârtie. Am lipit pe spatele florii un carton ca să-mi fie ușor să o lipesc de șnurul făcut din sfoară. Și asta a fost tot! Simplu, nu?
Am pictat coperțile cu acril de culoare galben ocru, care se potrivește perfect cu floarea mea din frunze uscate. Inițial, aveam de gând să mai dau un strat de culoare pentru uniformizare, dar arată mult mai bine așa, deoarece se potrivește cu vaza: paginile catalogului sunt colorate, dacă era o carte alb-negru, atunci trebuia o culoare uniformă.
După ce am terminat vaza, am constatat că nu aveam flori potrivite pentru ea. Aveam flori prea mici, iar frunze să fac flori mai mari nu mai aveam, deoarece făcusem curat în curte. Atunci mi-am amintit că am niște trandafiri de săpun, pe care i-am primit cadou cu ani în urmă, și niște trandafiri artificiali pe care și-i prindea fiica mea în păr când mergea la spectacolele de dans popular.
M-am dus repede în curte și am luat câteva crenguțe uscate de salcie din care am făcut tulpinile trandafirilor de săpun. Ceilalți doi trandafiri i-am pus la bază, făcându-le codițe mici dintr-o agrafă de birou.
Și așa, din paginile unui catalog și câteva frunze găsite prin curte, am creat o vază care îmi aduce bucurie de fiecare dată când o privesc. Cine ar fi crezut că un simplu catalog poate prinde viață în felul acesta?
Tot dintr-un catalog am realizat în trecut o bufniță, iar în curând voi crea o mică vrăjitoare.
V-ați întrebat vreodată de ce lucrurile se întâmplă într-un anumit mod? Dacă viitorul este bătut în cuie sau dacă îl creăm pe măsură ce îl trăim? Sau ce rol joacă liberul-arbitru în conturarea destinului dumneavoastră?
Acestea sunt întrebări pe care ni le punem cu toții, dar este greu să trecem peste ipoteze sau instincte pentru a găsi răspunsuri categorice. În această carte inedită, dr. David R. Hamilton analizează dovezi științifice concrete pentru a ne face să înțelegem mai bine echilibrul dintre forțele destinului și puterea liberului-arbitru.
Explorând studii științifice noi, avansate, privind natura timpului și bazându-se pe fizica cuantică, epigenetică, ciclurile solare și chiar pe experiențele unor oameni care au fost la un pas de moarte, autorul analizează cum, în loc să se afle în antiteză, destinul și liberul-arbitru pot, de fapt, să acționeze simultan, în această nouă teorie fascinantă, cea a copacului vieții probabile. De asemenea, ne arată cum, în cele din urmă, putem să ne creăm multe dintre condițiile propriilor noastre vieți și ne oferă câteva principii puternice și practice care pot da rezultate incredibile.
Despre autor:
Dr. DAVID R. HAMILTONare o diplomă de licență în chimie, precum și un doctorat în chimie organică. În 1995, după terminarea studiilor, a lucrat într-una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume. În 1999, a fost antrenor de atletism și manager al unei echipe de atletism, pentru ca în 2000 să înființeze organizația caritabilă internațională „Spirit Aid Foundation”, care se ocupă de copiii afectați de război și sărăcie. În perioada 2004–2005, a predat chimie și ecologie la Colegiul James Watt și a ținut cursuri de chimie la Universitatea din Glasgow.
În 2005, și-a publicat prima carte, It's the Thought That Counts („Gândurile contează”). A apărut în diverse emisiuni la radio și la TV și a publicat numeroase articole în presa națională. Își petrece cea mai mare parte a timpului scriind, ținând prelegeri și organizând diverse seminare. De asemenea, dr. David R. Hamilton scrie periodic pentru blogul The Huffington Post.
Note de lectură cu citate favorite din carte
Să trecem la impresiile și citatele care mi-au atras atenția cel mai mult. Această carte am primit-o în toamna anului 2022, la proba Editurii Niculescu, în competiția SuperBlog. Cartea pornește de la ideea că viața are o anumită structură, influențată de factori biologici, sociali și cosmici. „Am evoluat ca să avem ritmuri circadiene – să ne sincronizăm cu dansul cerului”, spune Hamilton, subliniind felul în care suntem parte dintr-un mecanism mai larg, guvernat de natură și univers. Vorbește despre cronobiologie, care descrie cum ciclurile Soarelui şi Lunii ne afectează ritmul biologic, asta arată că o parte din destinul nostru biologic este scrisă în cosmos.
Dar asta nu înseamnă că totul este predeterminat. Din contră, autorul ne invită să privim la puterea convingerilor și a deciziilor zilnice.
Vorbește și despre genetică: născându-ne cu o parte din genele fiecărui părinte, arată că unele caracteristici ale noastre sunt planificate dinainte, dar epigenetica demonstrează că ne putem învinge genele. Asta înseamnă că, deși moștenirea genetică și modelul parental ne influențează, nu ne determină în întregime. Avem libertatea de a rupe tiparele și de a construi alt drum.
Intuiția și presentimentul: în acest capitol abordează întrebarea dacă intuiția este un „al șaselea simț” sau mai degrabă rezultatul subtil al experiențelor și emoțiilor noastre. Intuiția este puternic influențată de starea nostră de spirit. Când suntem anxioși sau tensionați, presentimentele tind să fie negative. Când suntem liniștiți și încrezători, intuiția are șanse mai mari să ne conducă spre alegeri bune.
Această perspectivă mi s-a părut extrem de practică: intuiția nu este ceva magic și infailibil, ci un instrument interior pe care îl putem „regla” cultivând echilibrul emoțional.
Uneori, modul în care ne raportăm la zile sau evenimente poate genera anxietate inutilă. De exemplu, există o fobie legată de vineri 13. Știi cum se numește?
Paraskevidekatriaphobia -> paraskevi = vineri, dekatreis = 13, phobos = fobie, sau se mai numește Triskaidekafobia sau Friggatriskaidekaphobia (Frigga este o zeiță nordică de la care vine numele de ”Vineri”!
Vorbește și despre natura realității, conștiință și Dumnezeu, las mai jos un paragraf care mie mi-a plăcut:
În concluzie, Hamilton nu oferă răspunsuri absolute, ci deschide ferestre spre reflecție și schimbare personală.
Viața ne este programată? Nu oferă un răspuns simplu la această întrebare, pentru că lucrurile nu se limitează la
„da” sau „nu”, dar ne provoacă să reflectăm la rolul nostru în propria poveste. Hamilton nu promite libertate absolută și nici nu cade în fatalism. Mai degrabă, ne arată că adevărata putere este în felul în care alegem să ne raportăm la ceea ce trăim.
Este o lectură potrivită pentru oricine caută o combinație de știință explicată pe înțelesul tuturor, reflecție personală și exerciții practice. O carte care se citește ușor, dar se digeră încet, pentru că lasă întrebări și idei practice de aplicat în viața de zi cu zi.
Închei această recenzie cu citatele mele favorite (câteva) din carte și, totodată, înscriu postarea în tabelul găzduit de Suzana – Citate favorite.
”Așadar, putem afirma, cu o oarecare certitudine, că viitorul afectează prezentul, iar prezentul influențează trecutul. Timpul este destul de maleabil, ceea ce sugerează că viața este și nu este programată.”
„Există mai multe variante de viitor în fața noastră care sunt planificate, însă putem să o alegem pe cea pe care dintre ele o trăim. Prin urmare, liberul-arbitru pare să domnească.”
”... „norul” nostru colorează „norii” altor persoane.”
”Pacea nu este absența războiului în jurul nostru, ci absența războiului din noi.” - Aung San Suu Kyi
”Prostul caută fericirea la distanță. Înțeleptul și-o cultivă la picioare.” - James Oppenheim
„Convingerile sunt ca niște forțe interne invizibile care vă trag în anumite direcții.”
„... sunt momente în viață când chiar nu poți face nimic pentru a schimba situația, așa că ai o singură opțiune – să te schimbi pe tine.”
Tu ce părere ai: viața este programată sau ne creăm propriul destin prin alegerile pe care le facem?
Pe 24 septembrie, de la ora 19:00, te invit să trăiești o experiență cinematografică aparte la Inspire Cinema Electroputere. Este vorba despre Pădurea de Molizi, cel mai nou film semnat de regizorul Tudor Giurgiu, o producție din 2025 care te poartă în mijlocul unei povești ce depășește simpla proiecție pe ecran.
Inspirat din tragedia reală de la Fântâna Albă din 1941, filmul vorbește despre un secret ascuns sub o pădure, despre un masacru șters din cărțile de istorie și despre curajul a 2000 de oameni care au vrut să fie liberi. Vei descoperi o dramă istorică intensă, despre iubire, pierdere și lupta unei generații condamnate la tăcere. În distribuție îi vei regăsi pe Mircea Andreescu, Coca Bloos și Ionuț Caras – actori care transmit emoție prin fiecare gest și replică.
Dar seara nu se termină cu proiecția. După film, vei avea ocazia să îi cunoști pe cei care au construit acest univers. Vei putea asculta poveștile din culise, detalii despre cum s-au filmat scenele, curiozități care nu se văd pe ecran și, mai ales, să pui întrebări într-o sesiune Q&A direct cu echipa de producție. E genul acela de întâlnire care transformă vizionarea într-o experiență completă – pentru că descoperi nu doar filmul, ci și povestea din spatele ecranului.
Și da, vei putea face fotografii împreună cu echipa filmului și să pleci cu o amintire frumoasă dintr-o seară care, cel mai probabil, îți va rămâne mult timp în minte.
Biletele sunt deja disponibile pe site-ul oficial Inspire Cinema. Dacă vrei să ieși din rutină și să descoperi o pagină de istorie ascunsă, îți recomand să îți rezervi locul cât mai repede.
Ieri am avut o zi frumoasă, iar întâmplările din acea zi m-au inspirat să creez acest îngeraș – semn de carte.
De dimineață, o bătrânică se grăbea să prindă tramvaiul și s-a împiedicat, căzând aproape în mijlocul drumului. M-am dus să o ajut, iar singurul care ne-a sărit în ajutor a fost un tânăr care trecea pe acolo. Mașinile ne ocoleau fără să oprească, iar din tramvai nimeni nu a coborât. Împreună cu acel tânăr și cu soțul bătrânei, am reușit să o urcăm în siguranță în tramvai. A fost un gest simplu pe care toți ar trebui să-l facem.
Mai târziu, în centrul orașului, l-am întâlnit pe ”poetul visător”. Mulți îl ignorau absorbiți de agitația orașului, însă eu m-am oprit cinci minute să-l ascult. Fericirea lui a fost contagioasă, iar el a fost recunoscător că i-am acordat atenție. Un gest simplu care poate lumina ziua cuiva.
Să faci bine nu costă nimic, dar dacă vine din inimă, aduce bucurie atât celui ajutat, cât și ție. Aceste întâmplări m-au inspirat să creez îngerașul-semn de carte. Un mic simbol al bunătății și al grijii față de ceilalți - gesturile simple, chiar și cele mici, pot face ziua cuiva mai luminoasă.
Pentru a realiza acest îngeraș am folosit:
- un tub de carton de la hârtia igienică;
- o agrafă de birou mare;
- mărgele;
- culori acrilice;
- silicon la cald.
Am desenat trei cercuri, de aceeași dimensiune, pe carton, apoi le-am decupat cu o foarfecă.
Le-am îndoit pe jumătate și le-am lipit, formând corpul îngerașului. Din mărgele i-am făcut capul.
L-am colorat cu acrilice. Când am făcut pozele încă nu era uscat, de aceea se vede acrilul pe agrafă, se curăță mai bine după ce se usucă.
Și asta a fost tot, nu a durat mai mult de 10 minute.
Inspirația poate veni de unde nu te aștepți! Din momente și întâmplări care ne inspiră mai mult decât ne-am fi așteptat.
La câțiva pași de Castello Sforzesco se întinde Parcul Sempione, unul dintre cele mai frumoase și îndrăgite spații verzi din Milano. Este locul ideal unde poți să iei o pauză de la agitația orașului, să te plimbi pe alei umbrite sau să te bucuri de liniștea lacului.
Locul pe care se află astăzi parcul era, în Evul Mediu, grădina ducală a familiei Visconti-Sforza, folosită atât pentru agrement, cât și pentru vânătoare. În secolul al XIX-lea, zona a fost transformată într-o piață de arme, iar abia spre sfârșitul secolului a fost regândită ca parc public, după planurile arhitectului Emilio Alemagna. Inspirat de grădinile engleze, el a creat un spațiu romantic, cu alei sinuoase, zone verzi, un lac și puncte panoramice.
Ce am descoperit în parc?
Arco della Pace - impresionantul arc al păcii. Este unul dintre monumentele emblematice ale orașului Milano, ridicat inițial în epoca napoleoniană și finalizat sub dominația austriacă, ca simbol al păcii de după Congresul de la Viena. Proiectat de arhitectul Luigi Cagnola, arcul impresionează prin stilul său neoclasic, coloanele corintice și decorațiunile bogate, iar deasupra se ridică grupul statuar „Sestiga della Pace”, o caleașcă triumfală trasă de șase cai. Amplasat la intrarea în Parcul Sempione, Arcul oferă o perspectivă spectaculoasă spre Castello Sforzesco și este un loc preferat de turiști și localnici pentru fotografii și momente de relaxare.
Palazzo dell’Arte, unde se află Triennale, spațiu dedicat artei și designului. Proiectat de arhitectul Giovanni Muzio în anii ’30, este o clădire impunătoare de arhitectură raționalistă, cu linii simple și un design modern pentru acea perioadă. Construit special pentru a găzdui Triennale di Milano, palatul a devenit un important centru cultural dedicat artei, designului și arhitecturii. Aici se află și Muzeul de Design, dar și teatrul „Teatro dell’Arte”, expoziții temporare, un café și zone creative deschise publicului. Vizita la Palazzo dell’Arte oferă o incursiune interesantă în trecutul și prezentul creativității italiene, completând atmosfera plină de viață a Parcului Sempione.
Nu am reușit să văd:
Arena Civica, un amfiteatru istoric încă folosit pentru evenimente sportive și culturale;
Podul Sirenelor, un mic pod pitoresc peste lac, decorat cu statui grațioase.
În plus, parcul are zone de joacă pentru copii, spații dedicate animalelor de companie, terenuri de sport și chiar o mică bibliotecă. Diversitatea arborilor și traseele botanice îl transformă într-un loc plăcut și educativ pentru cei pasionați de natură.
Plimbarea prin Parcul Sempione s-a încheiat cu o amintire amuzantă. Ajunsă la Arco della Pace, am rugat două turiste din Anglia să-mi facă o fotografie să se vadă castelul și parcul în spate. Ce nu am prevăzut a fost un „invitat surpriză” – un turist (sau un localnic) care s-a strecurat în cadru fix la momentul potrivit. Rezultatul? O poză spontană și plină de haz, care mi-a rămas ca o amintire simpatică din Milano.
**Dacă și tu ai o fotografie sau mai multe cu reflexii, o imagine sau un clip în "oglindă" (orice fel de oglindă... chiar și oglinda ochilor, oglinda apei, a cerului sau oglinda retrovizoare) te invit să participi la rubrica "Reflexii în Oglindă", inițiată de SoriN și preluată de Carmen.
Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! 😄 Vei cunoaște o mulțime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu există teme pentru fotografii, nu există obstacole. Singura regulă este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fără cuvinte" să nu conțină text scris. În rest, orice este permis. Alătură-te nouă în clubul MFC😄 Happy Wordless Wednesday!😄
Am terminat recent de citit 5 minute pe zi de cultură generală de Delphine Gaston-Sloan, în traducerea Ștefaniei Iordan. Această carte am cumpărat-o de pe site-ul Editurii NICULESCU. Cartea promite să ofere informații rapide, curiozități și fapte interesante, toate structurate astfel încât să le poți citi în doar câteva minute pe zi. Și chiar așa este!
Formatul scurt, pe capitole de 1–2 pagini, este ideal pentru cineva care nu are mult timp la dispoziție. Cartea aduce o mulțime de informații din diverse domenii: istorie, literatură, știință, mitologie sau filozofie. Există câteva curiozități care mi-au atras atenția și m-au făcut să zâmbesc sau să mă minunez, ca de exemplu:
Războiul troian a pornit de la un măr;
Victor Hugo scria dezbrăcat, deoarece îi poruncise servitorului său să îi ascundă hainele să nu fie tentat să iasă din casă; Și-a lăsat barba să crească pentru a preveni durerile de gât.
Vincent Van Gogh (1853-1890) după o dispută violentă cu prietenul său, Paul Gauguin, și-a tăiat urechea stângă pe care a dăruit-o unei tinere prostituate;
JFK a fost al 4-lea și ultimul președinte american asasinat în timpul mandatului său.”Garfield (1881) merge cu Lincoln (1865) pe Aeroportul Kennedy și apoi zboară peste Muntele McKinley (1901).”
George Orwell (Eric Arthur Blair) este tatăl lui Big Brother.
Deși volumul este plin de informații interesante, acestea sunt foarte sintetizate. Pentru un cititor care caută să înțeleagă contextul sau să verifice sursele, cartea poate părea insuficient documentată. Practic, oferă faptele, dar nu explică întotdeauna „cum” sau „de ce” se întâmplă lucrurile.
Am ales să-i acord 3 stele. Cartea este utilă pentru pauze scurte și pentru a descoperi curiozități, dar nu poate înlocui un studiu mai aprofundat. Este potrivită pentru cei care vor să-și îmbogățească cultura generală rapid, dar nu pentru cei care caută informații verificate și explicate în detaliu.
Este luni, o nouă săptămână începe! O zi răcoroasă de toamnă, pe care am început-o cu multă energie. Și ce poate fi mai plăcut decât să-ți colorezi începutul de săptămână cu puțină artă stradală?
În weekend a fost Lavanda Fest, care a avut loc în Piața Mihai Viteazul din Craiova, unde au participat peste 40 de branduri românești. Eu am mers în ultima zi a festivalului, de unde mi-am cumpărat o bombă cu sare, un săpun și o sticlă de sirop, toate handmade și din lavandă. Atmosfera a fost relaxată, parfumată de lavandă și plină de micile bucurii ale meșteșugarilor din diferite colțuri ale țării. La festival au amenajat zone foto, și, bineînțeles, că am făcut și eu câteva poze. După ce am plecat de la festival, m-am plimbat prin oraș și am fotografiat picturile stradale.
Zona centrală nu a fost foarte aglomerată, cum este de obicei, ceea ce a făcut plimbarea chiar plăcută. În acest timp, am fotografiat alte picturi murale din Craiova. Aceasta este continuarea seriei de postări dedicate picturilor murale din Craiova, pe care am început-o data trecută pe blog.
Dacă ai văzut un mural frumos în orașul tău sau în alte orașe, alătură-te și tu inițiativei Monday Murals! Înscriu această postare în tabelul găzduit de Sami pe blogul ei, Colourful World!
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
