Adevărul nu poate fi îngropat

Filmul românesc a parcurs un drum sinuos – de la propaganda și realismul socialist din perioada comunistă, la tranziția dificilă din anii ’90 și până la consacrarea internațională prin „Noul Val”, care a impus un stil minimalist și autentic. Astăzi, cinematografia din România își caută un echilibru între filme de autor premiate la festivaluri și producții populare pentru publicul larg, păstrând mereu atenția asupra memoriei colective și a realităților sociale. În acest context se înscrie și Pădurea de Molizi, noul film al lui Tudor Giurgiu, care aduce pe ecran o pagină dureroasă de istorie aproape uitată.

Miercuri, 24 septembrie, am avut ocazia să vizionez proiecția specială Pădurea de Molizi, la Inspire Cinema Craiova. O dramă istorică care m-a făcut să trec printr-un amalgam de stări. După film, publicul a avut ocazia să discute cu echipa de producție și să facă fotografii.

Regia: Tudor Giurgiu

Scenariu: Tudor Giurgiu & Gabriel Gheorghe

Distribuție: Coca Bloos, Mircea Andreescu, Ionuț Caras, Silva Helena Schmidt ș.a.

Durată: ~75 minute

Filmul este inspirat de tragedia de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941), când o comunitate românească din Bucovina de Nord, încercând să treacă peste noua graniță instituită de ocuparea sovietică, a fost atacată de trupele URSS. Rezultatul: un masacru cu sute de victime.

Regizorul mărturisește că ideea i-a venit acum mulți ani, că a aflat târziu despre aceste întâmplări. Realizarea filmului a necesitat o documentare atentă și de durată, interviuri cu supraviețuitori și culegerea unor mărturii rare, aproape uitate. Recunosc că nici eu nu știam de acest episod tragic; am aflat despre el datorită filmului.

Tudor Giurgiu a ales să nu facă un documentar clasic, ci o combinație de ficțiune, materiale de arhivă și mărturii ale supraviețuitorilor – într-o formă cinematografică, dar respectuoasă. Scopul nu este să insiste pe sânge și violență, ci să scoată la lumină efectele traumelor asupra celor care le-au trăit.

Pădurea de Molizi îmbină elemente de documentar și ficțiune, alternând între povestea personală și imaginea istoriei. Amintirile supraviețuitorilor sunt puse în prim-plan și contrapunctate cu imagini de arhivă, peisaje și momente simbolice (precum pădurea de molizi, care a fost plantată cu scopul de a acoperi urmele masacrului). Aceste detalii vizuale și sonore conturează nu doar ceea ce s-a întâmplat, ci și ceea ce s-a pierdut – și felul în care durerea persistă.

Filmul ne provoacă să reflectăm asupra unor aspecte rareori discutate în școli sau în discursul public: memoria colectivă, semnificația uitării, impactul deportărilor, al despărțirilor și al exilului asupra comunităților românești.

Cea mai mare forță emoțională a filmului vine din experiențele supraviețuitorilor: frigul, foamea, pierderea, suferința. Aceste mărturii, care nu aparțin „memorialisticii oficiale”, dau filmului autenticitate și greutate. Nu este vorba doar despre ce s-a întâmplat, ci despre cum au trăit oamenii acele momente.

Pădurea de Molizi nu oferă răspunsuri simple și nici nu încearcă să simplifice trecutul. Ambiguitățile morale și tăcerile narațiunii sunt intenționate, lăsând spectatorului timp pentru reflecție. Este, în fond, un act de responsabilitate: o raportare onestă la istorie, o asumare a memoriei și un avertisment pentru prezent.

Îl recomand celor care cred că filmul poate fi mai mult decât divertisment. Pentru cei care iubesc istoria, dar nu numai, și doresc o călătorie cinematografică care te face să ieși din sala de cinema cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Din 7 octombrie filmul va rula în cinematografele din toată țara.

Un film necesar, dureros și onest, căruia îi dau 4 din 5 stele – pentru curajul de a reconstitui o pagină uitată de istorie și de a o aduce „acasă”, prin emoție și responsabilitate.

Pe curând!📽