Marșul cel lung este un roman scris de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachman și este, într-adevăr, un roman tulburător.
Încă din Evul Mediu, oamenii au fost atrași de jocurile sângeroase, de spectacolul durerii și al morții privite ca formă de distracție. În arene sau piețe publice, suferința devenea un prilej de fascinație colectivă, o formă stranie de catharsis. De la turnirurile violente și execuțiile privite cu încântare, până la competițiile moderne ce glorifică violența sub pretextul divertismentului, omenirea a rămas captivă aceleiași dorințe de a-și privi propriile limite. Romanul Marșul cel lung, de Stephen King, reia această obsesie ancestrală, transformând-o într-o alegorie crudă despre supraviețuire, sacrificiu și prețul sângeros al gloriei.
Deși nu este un roman extraordinar, este totuși bun. Acțiunea se petrece pe parcursul a cinci zile pe o autostradă, unde 100 de băieți sub 18 ani trebuie să meargă cu o viteză de 6,4 km/h. Mergi sau mori, sunt două variante, nu există cale de mijloc.
A exagerat puțin cu descrierea băieților spunând că slăbiseră foarte mult, pierzându-și mai mult de jumătate din greutate corporală, dar poate așa se vedeau ei din cauza nesomnului și a mersului continuu. În realitate, în cinci zile nu ai cum să arăți ca un subnutrit, mai ales dacă totuși mănânci — King exagerează intenționat din motive artistice, pentru a sublinia degradarea fizică și psihică, nu realismul biologic.
Nu au fost prea multe detalii despre acest joc numit ”Marșul cel lung” sau ce s-a întâmplat cu câștigătorul. Cartea mi-a lăsat o stare de neliniște și o senzație de gol, pentru că te face să te întrebi până unde poate merge omul pentru glorie sau pentru a fi remarcat. Finalul, deși ambiguu, amplifică sentimentul de absurd și neputință.
Per total, i-am acordat 3 steluțe, iar mai jos voi lăsa câteva citate care mi-au plăcut.
„Garraty se gândi că amintirile erau ca o linie zgâriată pe pământ. Cu cât te întorceai mai mult în urmă, cu atât era mai ștearsă și mai greu de distins; până când, în cele din urmă, nu se mai zărea nimic, doar pământul neted și gaura neagră de neant din care apăruseși.”
„[...]aproape că auzea cum îi funcționează mașinăria dinăuntrul capului: lent, greoi, și totuși la fel de sigur ca moartea și la fel de inevitabil ca impozitele. Cumva, era impresionant.”
„- Este uluitor felul în care mintea dirijează corpul, felul în care îi poate prelua controlul, dictându-i ce să facă! O gospodină obișnuită poate parcurge până la douăzeci și cinci de kilometri pe zi, între frigider, masa de călcat și frânghia de întins rufe. La sfârșitul zilei, este gata să-și ridice picioarele pe masă; totuși, nu-i epuizată. Un comis-voiajor, care bate din ușă în ușă, poate străbate douăzeci și cinci de kilometri. Un licean legitimat la fotbal merge și aleargă treizeci și opt - patruzeci și cinci kilometri... asta într-o zi întreagă, de dimineața de când se scoală până seara la culcare. Toți obosesc, dar niciunul nu-i epuizat.
- Dar să presupunem că-i zici gospodinei: azi trebuie să străbați douăzeci și cinci de kilometri înainte să ai voie să cinezi.
- Ar fi epuizată, nu doar obosită.”
„Știința morții, reală și incontestabilă ca o fotografie, încearcă să se strecoare și să-l înnămolească. Încearca să-l paralizeze. O ignoră cu o indiferență disperată. Coapsa lui era o agonie incredibilă, dar era atât de concentrat încât abia o simțea.”
Tu ai citit cartea? Cum ți se pare?
