Cheile Sohodolului

Anul acesta mi-am propus să călătoresc mai mult în România, să descopăr locurile minunate care ne încarcă bateriile după o săptămână intensă de lucru și care au o poveste de spus. Așa am ajuns la Cheile Sohodolului.

 „Cheile Sohodolului sunt un letopiseț de piatră pe care trebuie doar să-l citești!”

Cheile Sohodolului se află în comuna Runcu, în județul Gorj, în Munții Vâlcan. Valea se întinde pe aproximativ 12 kilometri prin munte, între Runcu și Poiana Contului, iar drumul care o străbate permite accesul până în interiorul cheilor. Din loc în loc, stâncile se apropie de drum, apoi se retrag, lăsând loc pădurii și apei. Pentru cine vine pentru prima dată, impresia este că peisajul se schimbă continuu, deși înaintezi pe aceeași vale.

Înainte de a ajunge la formațiunile spectaculoase, am făcut un mic popas la un loc de rugăciune amenajat într-o grotă naturală, închinat Sfântului Nectarie. Am urcat câteva trepte, pe care erau scrise cele zece porunci, și am ajuns în lăcașul sfânt.  La intrare ne-a întâmpinat o cruce pe care scria „Nimic fără Dumnezeu”, iar în interiorul grotei se aflau icoane, lumânări și un mic altar. Este un loc simplu și liniștit, care se integrează firesc în peisajul stâncos din jur. Locul este dedicat Sfântului Nectarie și, potrivit relatărilor locale, a fost inspirat de Schitul Pahomie din Vâlcea.

Am aprins câteva lumânări, ne-am rugat, apoi ne-am continuat drumul spre chei unde am oprit, am explorat zona și am făcut fotografii. Inelul Domniței sau Inelul de Piatră se află la o altitudine de aproximativ 190 m față de nivelul șoselei. Se presupune că această formațiune ar fi reprezentat intrarea în Peștera Pârlajului. Prăbușirea galeriei ce făcea legătura între Inel și Peșteră a dus la apariția acestui curios fenomen carstic, unic în regiune. În jurul acestuia s-au țesut mai multe legende, scoțând în evidență misticitatea și unicitatea zonei.

Una dintre legende spune că aici se întâlneau pe ascuns doi tineri care se iubeau, dar a căror dragoste nu era acceptată de părinți. O altă poveste este mai puțin romantică: Inelul ar fi fost numit și „Inelul Dracului”, iar cel care reușea să vadă locul în care raza soarelui trece prin arcadă și atinge pământul ar fi fost sortit să descopere o comoară dacică.

Inelul Domniței poate fi admirat atât de pe drumul prin chei, cât și urmând un traseu marcat. Traseul până la formațiune este descris ca fiind unul de aproximativ o oră, mers lejer. Nu am știut de acest traseu, am aflat ulterior din sursele online locale, dar data viitoare vom urca până la inel.

Nariile sunt două formațiuni carstice spectaculoase pe care râul Sohodol le-a format aici. Seamănă cu niște nări gigantice, care parcă miros apa care le trece pe dedesubt. Sunt două tuneluri ovoidale, cel mare lung de 76 m și cel mic cu o lungime de 57 m. Când le privești nu te poți abține să nu te gândești dacă ai în față un organism viu sau doar niște roci lipsite de viață?

Fenomenul de carst reprezintă totalitatea formelor de relief de pe suprafața sau din interiorul rocilor solubile (calcare, dolomite, sare, gips) supuse acțiunii dizolvante a apelor. Formele carstice pot fi interne (peșteri, avene, văi subterane) sau externe (lapiezuri, doline, polii, chei, poduri naturale).

Pe lângă interesul geologic, Sohodolul are și o floră deosebit de variată. Monografia turistică a comunei Runcu menționează 345 de specii de plante vasculare, din 71 de familii, identificate pe o suprafață relativ restrânsă din Valea Sohodolului. Diversitatea este legată de relieful și de condițiile de sol și climă specifice zonei.

 Asta face ca o plimbare prin chei să fie interesantă și atunci când nu ai un obiectiv anume de urmărit. Stâncile și pădurea nu sunt doar parte din peisaj, ci formează un mediu în care s-au adaptat numeroase specii. Se remarcă câteva păsări care și-au găsit aici condițiile potrivite pentru a trăi și a se reproduce.

Declarate monumente ale naturii pentru raritate, specii protejate la nivel național și european, Lăstunul de stâncă (Hirundo rupestris) și Drăpneaua mare (Apus melba) depind în totalitate de habitatul de stâncărie.

 Datorită valorilor patrimoniului natural, aria naturală protejată ROSCI0129 Nordul Gorjului de Vest a fost declarată sit de importanță comunitară și a fost integrată din anul 2007 în rețeaua ecologică europeană Natura 2000.

Peisajul Cheilor Sohodolului a fost folosit ca decor pentru scene din Trandafirul galben, unul dintre filmele din seria cu Mărgelatu, interpretat de Florin Piersic. Dar zona nu înseamnă doar peisaje spectaculoase. Pentru cei care vor să rămână mai mult, există posibilități de escaladă, speologie și drumeție, numeroase trasee de alpinism, iar în perimetrul speologic Valea Sohodolului–Balta se găsesc peșteri și avene. 

Chiar și fără echipament sau fără să-ți propui un traseu dificil, Cheile Sohodolului merită o zi întreagă. Uneori, cel mai bun mod de a descoperi un astfel de loc este să nu încerci să vezi totul, ci să mergi fără grabă, să te oprești când ceva îți atrage atenția și să lași valea să-ți arate singură ce are de oferit. Eu am plecat de aici cu impresia că am văzut doar câteva pagini dintr-o poveste mult mai lungă și cu senzația că, relativ aproape de casă, există încă peisaje pe care le poți privi cu adevărat, nu doar fotografia. Așa că, data viitoare, voi face un traseu de dificultate medie și voi vizita și peșterile din zonă.

Tu ai vizitat Cheile Sohodolului? Ce te-a impresionat cel mai mult?

Pe curând!

Din nou la Peștera Muierii din Baia de Fier

 Îți faci planuri să vizitezi un obiectiv turistic și pleci cu o experiență complet diferită. Așa s-a întâmplat și în cazul nostru la Peștera Muierii, din Baia de Fier, județul Gorj. Anul trecut, în iunie, am vrut să vizităm peștera, însă nu am reușit, trebuia să așteptăm în jur de 30 minute și deja se făcuse târziu.

Anul acesta am ajuns cu 6 minute peste ora fixă, iar casa de bilete se închisese. Trebuia să așteptăm o oră, deși nu ne grăbeam, am decis să plecăm. Am petrecut ceva timp prin împrejurimi, ne-am plimbat, am făcut fotografii și ne-am bucurat de liniștea locului.

Peștera Muierii este unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din România și una dintre cele mai vizitate peșteri din țară. Se află în comuna Baia de Fier, la poalele Munților Parâng. A fost modelată de râul Galben și are galerii care se întind pe o lungime de aproximativ 3,5 kilometri, însă doar etajul superior este amenajat pentru vizitare.

Numele peșterii este dat de o legendă veche. Se spune că, în vremurile în care zona era amenințată de invazii, femeile, copiii și bătrânii se refugiau aici, în timp ce bărbații mergeau la luptă. O altă tradiție locală spune că femeile veneau la gura peșterii pentru a toarce sau pentru a înmuia cânepa și inul în apa rece din interior. Indiferent care variantă este adevărată, numele a rămas până astăzi.

Dincolo de legende, peștera are o valoare științifică importantă. Aici au fost descoperite numeroase fosile de urs de cavernă și dovezi ale prezenței oamenilor preistorici, datând din Paleolitic.

Chiar dacă nu am intrat în peșteră, zona din jur merită timpul petrecut aici. Râul Galbenul, versanții stâncoși, pădurea și aerul răcoros creează un peisaj plăcut pentru o plimbare sau o pauză în timpul unei excursii prin nordul Olteniei. În apropiere se găsesc terase și spații de relaxare, iar dacă ajungeți în zonă puteți combina vizita cu alte obiective, precum Peștera Polovragi sau Transalpina.

Dacă ești curios să vezi cum arată interiorul peșterii, poți face un tur virtual: https://tur3d.real-tour.ro/show/?m=9LDM4aAioB5. 

Dacă vrei să afli mai multe despre descoperirile arheologice din Peștera Muierii, găsești aici studiul științific publicat în revista PNAS.

Data viitoare, când vom reveni, poate reușim să vizităm și interiorul peșterii. Cum spune o vorbă veche: a treia oară e cu noroc! Până atunci, rămân fotografiile și amintirea unui loc care ne-a convins că nu este nevoie să bifezi toate obiectivele pentru a te bucura de o destinație.

Dacă ai în plan o vizită, verifică programul înainte de plecare și încearcă să ajungi cu cel puțin 15-20 de minute înainte de ora de intrare. Accesul se face în grupuri, la ore fixe, iar casa de bilete se închide înainte de ultimul tur al zilei.

Pe curând!

Decebal către popor

Viața asta-i bun pierdut

Când n-o trăiești cum ai vrut!

Și-acum ar vrea un neam călău

S-arunce jug în gâtul tău:

E rău destul că ne-am născut,

Mai vrem și-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moș îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câne-nlănțuit.

Cei ce se luptă murmurând,

De s-ar lupta și-n primul rând,

Ei tot atât de buni ne par

Ca orișicare laș fugar!

Murmurul, azi și orișicând,

E plânset în zadar!

Iar a tăcea și lașii știu!

Toți morții tac! Dar cine-i viu

Să râdă! Bunii râd și cad!

Să râdem, dar, viteaz răsad,

Să fie-un hohotit și-un chiu

Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,

Nebiruit e brațul tău

Când morții-n față nu tresari!

Și însuți ție-un zeu îți pari

Când râzi de ce se tem mai rău

Dușmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Și ce mai sunt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,

Zamolxe, c-un întreg popor

De zei, i-am întreba: ce vor?

Și nu le-am da nici lor pământ

Căci ei au cerul lor!

Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!

E rău destul că ne-am născut:

Dar cui i-e frică de război

E liber de-a pleca napoi,

Iar cine-i vânzător vândut

Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!

Voi brațele jurând le-ați pus

Pe scut! Puterea este-n voi

Și-n zei! Dar vă gândiți, eroi,

Că zeii sunt departe, sus,

Dușmanii lângă noi!

* Poezia Decebal către popor de George Coșbuc este preluată din volumul Fire de tort; Ziarul unui pierde vară, ediție îngrijită de Carmen Dobre, Editura ERC Press, București, 2009;

**Fotografiile care însoțesc poezia fac parte din arhiva personală și au fost realizate la Cărarea Dacilor, Polovragi (județul Gorj), la 4 iulie 2026.

Pe curând!

Peștera Polovragi

 (cunoscută sub denumirea de Peștera lui Zamolxis și în care a sihăstrit călugărul Pahomie)

Într-o sâmbătă din iunie, îți povesteam că am plecat la plimbare prin Gorj, iar acum a venit timpul să povestesc și despre Peștera Polovragi. Eu nu am avut ținuta adecvată pentru vizitarea peșterii, dar era păcat să n-o vizitez, așa că a meritat frigul pe care l-am îndurat.😅

Este localizată în Munții Căpățâna, pe malul Oltețului, la o altitudine de 670 m și la 20 m înălțime față de talvegul râului, pe teritoriul comunei Polovragi între localitățile Horezu și Baia de Fier, județul Gorj, România. Râul Olteț a săpat în calcarele munților și a format spectaculoasele Chei ale Oltețului, aflate între Munții Căpățânii (la sud) și versanții nordici ai Munților Parâng. Cheile Oltețului sunt foarte înguste, în unele locuri având lățimi de doar 1,5 - 2 metri între pereții verticali de peste 100 m. Aceste chei sunt considerate cele mai înguste chei din România (și printre cele mai înguste din Europa) în raport cu înălțimea pereților.

Este o peșteră caldă și umedă (temperatura constantă: 9 grade și umiditate medie – 90%), care „plânge” cu picături din infiltrații, apă bogată în carbonat de calciu, fie în bioxid de siliciu, oxizi de fier, etc., în funcție de straturile pe care le străbate, le „spală” și le readuce, cu îndelungă răbdare, în propria-i exacavație. În funcție de impuritățile ce le transportă apa în galeria principală, aceasta își schimbă culoarea din aval către amonte, pe porțiuni care au căpătat, în timp, denumiri precum: Bolta Însângerată, Camera Albă, Sala Divină.

În conștiința localnicilor, se păstrează vie o credință conform căreia, liderul spiritual și religios al dacilor, Zamolxe, și-ar fi avut lăcașul în Peștera Polovragi. Tot aici, vracii care prelucrau o plantă misterioasă, numită povragă, polvragă sau polovragă, întrebuințată în popor ca remediu împotriva bolilor. În criptă erau aduși și războinicii daci răniți în bătălii. Rănile lor adânci erau tratate cu alifii din plante amestecate cu minerale, apoi erau împachetați în argilă la fel ca niște mumii, după care erau găzduiți în inima peșterii o vreme, atât cât era nevoie pentru o vindecare completă.

Această legendă este consemnată și de Alexandru Vlahuță în „România Pitorească”, în 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxe care îndemna poporul dac la luptă, pentru apărarea gliei strămoșești împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling și picură și azi din stieurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplâng soarta poporului dac cucerit de romani.
Aici există un scaun din piatră pe care se presupune că ar fi stat Zamolxis înainte de a deveni zeu.

Iar deasupra intrării în subteran, pe vârful muntelui, se află o cetate dacică.

În apropierea scaunului detectoarele de bioenergie, arată prezența unor energii deosebite emanate de o entitate puternică. Este posibil ca denumirea localității și implicit a peșterii și mănăstirii, să fie de origine dacică cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, despre vreo concepție a strămoșilor noștri referitoare la credința lor religioasă sau la practicile medicale atât de răspândite în viața lor.

Mai are și un nume alternativ de Peștera Pahomie, findcă în urmă cu sute de ani l-a adăpostit pe un călugăr pe nume Pahomie, care a desenat un desen înfricoșător la una dintre intrări, un schelet uriaș cu o coasă în mână, înfățișând Moartea. Desenul este realizat în tehnica negru de fum. Există legenda că desenul a fost conceput pentru a-i ține la distanță pe curioși de această peșteră, unde călugărul se adăpostise. Desenul ar avea și o altă însemnătate. Ar putea să anunțe un pericol pentru cei care înaintează prea mult. Concentrația oxigenului în aerul expirat scade brusc după înaintarea în galerie, după trecerea de pasajul turistic. Un alt pericol este că de aici, galeriile au legătură cu nivelul 4, partea activă a peșterii unde se află un pârâu. După alte surse istorice, călugărul Pahomie nu este altul decât marele ban Barbu Craiovescu.

Fântâna Speranțelor, ascunsă în adâncul Peșterii Polovragi, este o cavitate misterioasă despre care legendele spun că dorințele sincere prind viață. Se crede că cei care aruncă o monedă în apă și își pun o dorință vor primi răspunsul zeului dacic Zamolxis. Geologic, fântâna este rezultatul acțiunii milenare a apei asupra calcarului – un simbol perfect al legăturii dintre timp, speranță și piatră.

Cel mai misterios lucru de la Peștera Polovragi rămâne presupusul Portal, despre care se spune că duce spre o altă dimensiune. Se deschide doar în noaptea de Înviere, iar neînfricații care trec de el ajung printre morți.
În locul unde se deschide portalul există o vale adâncă, dar în noaptea de Paști, peste ea se formează o punte care facilitează trecerea dintre lumi.

Se mai spune că doi prieteni ar fi trecut prin portal, mânați de curiozitatea de a ști ce se află dincolo. Ajunși de cealaltă parte, ar fi întâlnit niște ființe îmbrăcate în alb, care pluteau și care le-au dat niște chei. Erau cheile întoarcerii, fără de care prăpastia devenea de netrecut. Unul dintre cei doi aventurieri a pierdut cheia, rămânând blocat în cealaltă dimensiune.

Nu s-a mai putut întoarce, deși amicul său a revenit, reușind să ajungă acasă.
Odată întors, a aflat că în lumea noastră trecuseră câțiva ani buni, el fiind plecat numai pentru câteva minute. În plus, uitase tot ce văzuse dincolo de portal.

Cei 600 m de galerie vizitabilă (din cei 10 km cartați de speologi din amonte către aval) reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de la intrare.

Mi-a plăcut mult experiența de la Peștera Polovragi. A fost genul acela de loc care îți oferă mai mult decât te aștepți – a fost o experiență interesantă, plină de legende, mistere și informații noi, pe care nu le știam.. Am aflat legende despre Zamolxe, călugărul Pahomie și legendele legate de Portal, și m-am bucurat că am ales să o vizitez cu ghid – altfel, aș fi ratat jumătate din farmec. Biletul a costat 20 lei.

Dacă ajungi prin Gorj, îți recomand din tot sufletul să treci pe aici. Peștera Polovragi nu e doar o destinație, e o poveste în sine. Una pe care o iei cu tine, fără să-ți dai seama.

Mănăstirea Polovragi

 Sâmbătă dimineața, m-am urcat în mașină și am plecat cu soțul meu la o plimbare în județul Gorj. Am pornit din județul Dolj, am trecut prin județul Vâlcea și, în cele din urmă, am ajuns la destinație, în județul Gorj. La întoarcere am trecut prin județul Olt.

La întoarcere, din cauza lipsei semnalului și a indicatoarelor, am greșit drumul de vreo 3 ori, am făcut în plus aproximativ 15 km. De obicei, eu plec cu harta fizică după mine, cu plan făcut de acasă, însă acum ne-am urcat pur și simplu în mașină și am plecat.

Primul obiectiv vizitat a fost mănăstirea Polovragi. Aceasta este situată pe-o ”gură de rai”, la intrarea în Cheile Oltețului, care despart masivul Parângului de masivul Căpățânii, în apropiere aflându-se și peștera cu același nume.

ISTORICUL MĂNĂSTIRII POLOVRAGI

Cercetările istorice stabilesc vechimea mănăstirii Polovragi în jurul anului 1505, primii ctitori fiind cunoscuți cu numele de Radu Comisul și Petru Spătarul.

În anul 1643 Mănăstirea Polovragi intră în posesia logofătului Danciu Părăianu, cel mai apropiat sfetnic al domnitorului Matei Basarab. El construiește actuala biserică pe vechile temelii. În 1648 Danciu Părăianu a fost trimis de domnitorul Matei Basarab ambasador la Constantinopol, unde s-a întâlnit cu patriarhul Paisie al Ierusalimului. Din discuțiile pe care le-au avut, au ajuns la înțelegerea să închine mănăstirea Polovragi cu tot cu averi Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

În perioada închinării la Sfântul Mormânt, mănăstirea Polovragi a cunoscut o gravă ruinare materială.

În anul 1693, voievodul Constantin Brâncoveanu răscumpără mănăstirea de la patriarhul Dositei al Ierusalimului cu 3 pungi de galbeni de aur, încredințând-o arhimandritului Ioan, primul stareț al mănăstirii Hurezi-Vâlcea. Prin purtarea sa de grijă, se zugrăvește interiorul bisericii. Pictura, o capodoperă a artei brâncovenești, este finalizată în anul 1703, fiind realizarea primilor ucenici de la Școala Brâncovenească de la Hurezi, conduși de zugravul grec Constantinos. Tot acum se adaugă pridvorul în stil brâncovenesc, se construiesc unele chilii, clopotnița, precum și zidurile stil cetate, după obiceiul timpului.

În incinta mănăstirii se mai află o biserică, așa numita „Bolniță”, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Ea este ctitoria egumenului Lavrentie, construită în anul 1736, și pictată în 1738 de zugravii Gheorghe și Ioan. Lângă bisericuță se află cimitirul mănăstirii.

Până în anul 1968 a fost mănăstire de călugări, după care, prin hotărârea Sfântului Sinod a fost transformată în mănăstire de călugărițe. Între anii 1972–1978 și 2000–2012 s-au desfășurat lucrări de restaurare a întregului complex monahal.

Mi-a plăcut foarte mult mănăstirea! Am intrat, ne-am rugat, am aprins lumânări, apoi am stat să ne relaxăm și să facem fotografii în curte. Rai pe pământ! Liniște - doar cântecele păsărilor pădurii se auzeau - și aer curat! Am făcut foarte multe fotografii, aici las doar o mostră, poate îți face ”poftă” de o vizită la mănăstire.

Am cumpărat suveniruri, am luat și miere de lavandă - un deliciu! Pe lângă acestea, am cumpărat și o cremă naturală pentru piele. Apoi am plecat să vizităm peșterile din zonă.

A fost o sâmbătă în care ne-am încărcat bateriile, ne-am conectat cu natura și ne-am bucurat sufletul! Data viitoare povestesc despre peștera Polovragi!

Pe curând!⛪