Cheile Sohodolului

Anul acesta mi-am propus să călătoresc mai mult în România, să descopăr locurile minunate care ne încarcă bateriile după o săptămână intensă de lucru și care au o poveste de spus. Așa am ajuns la Cheile Sohodolului.

 „Cheile Sohodolului sunt un letopiseț de piatră pe care trebuie doar să-l citești!”

Cheile Sohodolului se află în comuna Runcu, în județul Gorj, în Munții Vâlcan. Valea se întinde pe aproximativ 12 kilometri prin munte, între Runcu și Poiana Contului, iar drumul care o străbate permite accesul până în interiorul cheilor. Din loc în loc, stâncile se apropie de drum, apoi se retrag, lăsând loc pădurii și apei. Pentru cine vine pentru prima dată, impresia este că peisajul se schimbă continuu, deși înaintezi pe aceeași vale.

Înainte de a ajunge la formațiunile spectaculoase, am făcut un mic popas la un loc de rugăciune amenajat într-o grotă naturală, închinat Sfântului Nectarie. Am urcat câteva trepte, pe care erau scrise cele zece porunci, și am ajuns în lăcașul sfânt.  La intrare ne-a întâmpinat o cruce pe care scria „Nimic fără Dumnezeu”, iar în interiorul grotei se aflau icoane, lumânări și un mic altar. Este un loc simplu și liniștit, care se integrează firesc în peisajul stâncos din jur. Locul este dedicat Sfântului Nectarie și, potrivit relatărilor locale, a fost inspirat de Schitul Pahomie din Vâlcea.

Am aprins câteva lumânări, ne-am rugat, apoi ne-am continuat drumul spre chei unde am oprit, am explorat zona și am făcut fotografii. Inelul Domniței sau Inelul de Piatră se află la o altitudine de aproximativ 190 m față de nivelul șoselei. Se presupune că această formațiune ar fi reprezentat intrarea în Peștera Pârlajului. Prăbușirea galeriei ce făcea legătura între Inel și Peșteră a dus la apariția acestui curios fenomen carstic, unic în regiune. În jurul acestuia s-au țesut mai multe legende, scoțând în evidență misticitatea și unicitatea zonei.

Una dintre legende spune că aici se întâlneau pe ascuns doi tineri care se iubeau, dar a căror dragoste nu era acceptată de părinți. O altă poveste este mai puțin romantică: Inelul ar fi fost numit și „Inelul Dracului”, iar cel care reușea să vadă locul în care raza soarelui trece prin arcadă și atinge pământul ar fi fost sortit să descopere o comoară dacică.

Inelul Domniței poate fi admirat atât de pe drumul prin chei, cât și urmând un traseu marcat. Traseul până la formațiune este descris ca fiind unul de aproximativ o oră, mers lejer. Nu am știut de acest traseu, am aflat ulterior din sursele online locale, dar data viitoare vom urca până la inel.

Nariile sunt două formațiuni carstice spectaculoase pe care râul Sohodol le-a format aici. Seamănă cu niște nări gigantice, care parcă miros apa care le trece pe dedesubt. Sunt două tuneluri ovoidale, cel mare lung de 76 m și cel mic cu o lungime de 57 m. Când le privești nu te poți abține să nu te gândești dacă ai în față un organism viu sau doar niște roci lipsite de viață?

Fenomenul de carst reprezintă totalitatea formelor de relief de pe suprafața sau din interiorul rocilor solubile (calcare, dolomite, sare, gips) supuse acțiunii dizolvante a apelor. Formele carstice pot fi interne (peșteri, avene, văi subterane) sau externe (lapiezuri, doline, polii, chei, poduri naturale).

Pe lângă interesul geologic, Sohodolul are și o floră deosebit de variată. Monografia turistică a comunei Runcu menționează 345 de specii de plante vasculare, din 71 de familii, identificate pe o suprafață relativ restrânsă din Valea Sohodolului. Diversitatea este legată de relieful și de condițiile de sol și climă specifice zonei.

 Asta face ca o plimbare prin chei să fie interesantă și atunci când nu ai un obiectiv anume de urmărit. Stâncile și pădurea nu sunt doar parte din peisaj, ci formează un mediu în care s-au adaptat numeroase specii. Se remarcă câteva păsări care și-au găsit aici condițiile potrivite pentru a trăi și a se reproduce.

Declarate monumente ale naturii pentru raritate, specii protejate la nivel național și european, Lăstunul de stâncă (Hirundo rupestris) și Drăpneaua mare (Apus melba) depind în totalitate de habitatul de stâncărie.

 Datorită valorilor patrimoniului natural, aria naturală protejată ROSCI0129 Nordul Gorjului de Vest a fost declarată sit de importanță comunitară și a fost integrată din anul 2007 în rețeaua ecologică europeană Natura 2000.

Peisajul Cheilor Sohodolului a fost folosit ca decor pentru scene din Trandafirul galben, unul dintre filmele din seria cu Mărgelatu, interpretat de Florin Piersic. Dar zona nu înseamnă doar peisaje spectaculoase. Pentru cei care vor să rămână mai mult, există posibilități de escaladă, speologie și drumeție, numeroase trasee de alpinism, iar în perimetrul speologic Valea Sohodolului–Balta se găsesc peșteri și avene. 

Chiar și fără echipament sau fără să-ți propui un traseu dificil, Cheile Sohodolului merită o zi întreagă. Uneori, cel mai bun mod de a descoperi un astfel de loc este să nu încerci să vezi totul, ci să mergi fără grabă, să te oprești când ceva îți atrage atenția și să lași valea să-ți arate singură ce are de oferit. Eu am plecat de aici cu impresia că am văzut doar câteva pagini dintr-o poveste mult mai lungă și cu senzația că, relativ aproape de casă, există încă peisaje pe care le poți privi cu adevărat, nu doar fotografia. Așa că, data viitoare, voi face un traseu de dificultate medie și voi vizita și peșterile din zonă.

Tu ai vizitat Cheile Sohodolului? Ce te-a impresionat cel mai mult?

Pe curând!

Mănăstirea dintr-un lemn

După vizita la Salina Ocnele Mari ne-am hotărât să vizităm și Mănăstirea dintr-un lemn. Auzisem foarte multe despre această mănăstire, dar nu ajunsesem niciodată să o văd. Cum eram deja în zonă, am profitat de ocazie și am pornit spre Frâncești.

 Nu știam prea multe despre loc, în afară de povestea pe care o auzisem de-a lungul timpului. Tocmai de aceea, vizita a fost o ocazie de a afla istoria mănăstirii și povestea care au făcut-o atât de cunoscută.

Odată ajunși, am intrat să o vedem, apoi am continuat plimbarea prin incinta mănăstirii. Este genul de loc în care merită să te oprești puțin și să te bucuri de priveliște, nu doar să bifezi obiectivul de pe lista unei excursii. Am făcut câteva fotografii, apoi am rămas puțin să ne bucurăm de liniștea locului. 

 Mi-a plăcut această oprire tocmai pentru că nu a fost planificată în detaliu. A venit firesc după vizita de la Salina Ocnele Mari și s-a dovedit a fi una dintre acele opriri pe care le faci din curiozitate și pleci cu multe informații și cu dorința de a povesti și altora despre loc.

Despre mănăstire

 La intrarea în mănăstire este un panou pe care este scrisă istoria acesteia, informațiile ce urmează sunt de pe panou. Eu am făcut un rezumat, deoarece este multă informație. Situată la aproximativ 26 km sud de Râmnicu Vâlcea și la 9 km mai sus (la nord) de Comuna Băbeni-Bistrița, pe valea Otăsăului, în comuna Frâncești, separată prin dealurile vecine de mănăstirile Surpatele și Govora, pitoreasca „MĂNĂSTIRE DINTR-UN LEMN” încântă ochiul trecătorului și revarsă o deosebită bucurie și pace în sufletele celor care, căutând să cunoască frumusețile naturii și din tezaurul artistic al patriei noastre, zăbovesc mai mult la adăpostul zidurilor ei.

Este unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute așezăminte monahale din județul Vâlcea. Potrivit tradiției locale, mănăstirea a fost construită în primele decenii ale secolului al XVI-lea, după ce un pustnic ar fi descoperit într-un stejar secular o icoană a Maicii Domnului și, la îndemnul acesteia, ar fi ridicat o bisericuță din lemnul acelui singur arbore, de unde provine și numele așezământului. Legenda este consemnată încă din secolul al XVII-lea de diaconul Paul de Alep și este amintită ulterior de mitropolitul Neofit Cretanul și de poetul Grigore Alexandrescu. Această tradiție nu are legătură cu nuvela „Doamna Chiajna” a lui Alexandru Odobescu, care doar a valorificat literar legenda. 

Actuala bisericuță de lemn, ridicată în jurul mijlocului secolului al XVI-lea pe locul stejarului purtător de icoană, este un remarcabil exemplu de arhitectură religioasă populară. Construită din bârne groase de stejar îmbinate în coadă de rândunică, fără turlă și înconjurată de un pridvor deschis, ea păstrează simplitatea și rafinamentul construcțiilor tradiționale românești. În interior se află o catapeteasmă sculptată în lemn de tei, realizată în 1814, iar atmosfera de liniște și reculegere transformă acest lăcaș într-un spațiu de profundă spiritualitate.

 Cea mai de preț comoară a mănăstirii este icoana Maicii Domnului, păstrată astăzi în biserica mare. Considerată obiectul de patrimoniu cu cea mai mare valoare istorică și artistică al așezământului, icoana a stârnit de-a lungul timpului interesul unor reputați istorici de artă. Opiniile privind originea sa diferă: unii cercetători au atribuit-o unei tradiții foarte vechi legate de Sfântul Apostol Luca, în timp ce alții o datează în secolele XV–XVI și îi presupun originea în Bizanț sau la Muntele Athos. Indiferent de datarea exactă, icoana rămâne centrul vieții spirituale a mănăstirii și elementul în jurul căruia s-a păstrat vie tradiția întemeierii sale.

Ea a rămas un loc de rugăciune, unde generații de călugări și călugărițe au păstrat vie tradiția ortodoxă și au transmis mai departe patrimoniul spiritual al locului. Astăzi, mănăstirea continuă să atragă atât pelerini, cât și iubitori de istorie și arhitectură, fiind unul dintre cele mai reprezentative obiective religioase ale județului Vâlcea și o mărturie a legăturii dintre credință, tradiție și patrimoniul cultural românesc.

Dacă ai drum prin zonă, îți recomand să faci o oprire la Mănăstirea dintr-un lemn. Locul este superb și, dacă îți plac istoria, arhitectura veche și mănăstirile, cred că merită vizitată.

Pe curând!

GLORIANA - ambarcațiunea regală

 Când am aterizat pe aeroportul din Birmingham s-a pus o ploaie torențială, iar primul meu gând a fost că nu vom putea vizita nimic pe o asemenea vreme. Deși era ora șase și mai puteam vizita ceva în apropiere sau să ieșim în oraș la un suc, am preferat să rămânem în casă și să facem planurile pentru a doua zi.

Mic dejun la Moretown Belle

A doua zi ploaia s-a oprit în jurul orei 10, așa că am putut vizita Londra la pas. Prima oprire a fost la restaurantul Moretown Belle unde am servit „micul dejun”. Noi luasem micul dejun la ora 8 dimineața, la 11 voiam ceva pentru prânz, dar aici serveau micul dejun până la ora 11:30. Abia dupa această oră începeau să pregătească preparatele pentru prânz. 

Eu mi-am comandat un meniu „Good Girl” care conținea un ou, un cârnăcior, două felii de bacon la grătar, ciuperci și fasole care a costat 8,95 lire și o cafea americano care a costat 3,1 lire. Mâncarea a fost foarte buna, însă cafeaua nu a fost deloc pe gustul meu. Am observat că în multe localuri cafeaua era la fel, ceea ce mi-a lăsat impresia că nu sunt băutori de cafea.

După ce am mâncat am pornit la pas prin Londra, mergând spre St Katharine Docks unde am întâlnit-o pe Gloriana - ambarcațiunea regală.

Gloriana – The Queen’s Rowbarge

Această ambarcațiune a fost construită pentru a marca Jubileul de Diamant al reginei Elisabeta a II-a, sărbătorit în 2012, și reprezintă astăzi atât un simbol al tradiției maritime britanice, cât și o piesă spectaculoasă de patrimoniu cultural. Proiectul a fost inițiat de Jeffrey Sterling, Baron Sterling of Plaistow, fostul președinte al companiei maritime P&O. Ideea i-a venit după o discuție cu Charles al III-lea, pe atunci prințul de Wales, care sugerase un omagiu pe apă pentru regină.

Madame Tussauds - Budapesta

Proiectul a fost finanțat din donații private și a costat aproximativ 1,5–2 milioane de lire sterline. Construcția a început în 2011 și a durat aproximativ cinci luni. Peste 60 de meșteșugari și specialiști au lucrat la realizarea ambarcațiunii într-un depozit din Brentford, în vestul Londrei.

Ambarcațiunea a fost prezentată oficial reginei la 25 aprilie 2012, în Greenwich, iar Elisabeta a II-a a numit-o Gloriana. A fost concepută nu doar ca navă ceremonială pentru jubileu, ci și ca o moștenire permanentă, menită să promoveze utilizarea râului Tamisa și sportul canotajului, în special în rândul tinerilor.

Gloriana reînvie o tradiție veche de secole. În trecut, înainte de apariția transportului rutier modern, monarhii și nobilii londonezi se deplasau frecvent pe apă, iar Tamisa reprezenta principala arteră de transport a orașului. Procesiunile regale pe râu erau adevărate spectacole ceremoniale, iar ambarcațiunile regale simbolizau puterea și prestigiul coroanei.

Gloriana este prima ambarcațiune regală construită după mai bine de 250 de ani. Designul ei reproduce stilul ambarcațiunilor ceremoniale din secolul al XVIII-lea, însă tehnologia modernă a fost integrată pentru a asigura siguranța și durabilitatea navei.

Are aproximativ 26,9 metri lungime și 3,4 metri lățime și este construită în întregime din lemn, în principal stejar britanic, iroko și castan dulce. Exteriorul este foarte bogat decorat, cu sculpturi și ornamente acoperite cu foiță de aur, iar pe cabină sunt reprezentate stemele a 16 state din Commonwealth.

Ambarcațiunea este propulsată în mod tradițional de 18 vâslași, dar dispune și de două motoare electrice care pot fi utilizate pentru deplasări mai lungi sau în condiții mai dificile de navigație. La bord pot fi transportați aproximativ 30 de pasageri, iar echipajul include și membri ai personalului de punte.

Gloriana a devenit repede una dintre cele mai cunoscute ambarcațiuni de pe Tamisa. În 2012, ea a deschis parada fluvială organizată cu ocazia Jubileului de Diamant al reginei Elisabeta a II-a, eveniment numit Thames Diamond Jubilee Pageant. La această procesiune au participat peste o mie de bărci și nave, iar parada a fost organizată pentru a marca împlinirea a 60 de ani de domnie ai reginei.

Tot în 2012, Gloriana a avut un rol simbolic și în deschiderea Jocurilor Olimpice de la Londra. Ambarcațiunea a transportat torța olimpică pe râul Tamisa.

Astăzi, Gloriana este folosită în fiecare an la diferite evenimente organizate pe Tamisa. Participă la festivaluri, manifestări culturale și acțiuni caritabile. De asemenea, nava este implicată în proiecte educaționale, în special în activități dedicate tinerilor și organizațiilor caritabile.

St Katharine Docks

Am făcut și noi câteva fotografii cu Gloriana și ne-am continuat plimbarea prin Londra. St Katharine Docks este un port turistic situat lângă Tower Bridge, în estul Londrei. Este un loc liniștit, cu multe bărci și terase, iar contrastul dintre port și clădirile moderne din jur face zona foarte plăcută pentru o plimbare pe malul Tamisei.

Pe curând!

Patru zile de neuitat la Milano

 Am ajuns la Milano pe 14 august, împreună cu două foste colege de serviciu. Era după-amiază, foarte cald și surprinzător de liniște pentru un oraș atât de mare. După ce am mâncat ceva rapid în centru, am mers către hotel pentru a face check-in-ul. Am fost cazate la hotelul Milano Castello, un loc superb care m-a impresionat prin grădina interioară, unde erau expuse lucrări ale artistului Romano Rui. Un detaliu neașteptat și foarte plăcut.

Hotel Milano Castello

Romano Rui (1915–1977) a fost un sculptor, ceramist și artist poliedric, născut în Sarone, Friuli (provincia Pordenone), dar adoptat artistic de Milano, unde a studiat și a activat intens. A urmat cursurile de sculptură la Accademia di Belle Arti di Brera, devenind coleg cu Francesco Messina. A fost profesor la Liceo Artistico di Brera, apoi la Politecnico di Milano (Facultatea de Arhitectură), începând din 1942. A realizat opere pentru bazilici, muzee și clădiri publice sau religioase din Milano, contribuind semnificativ la patrimoniul cultural al orașului.

La Hotel Milano Castello există o expoziție permanentă dedicată lui Romano Rui, realizată în colaborare cu colecționarul Prof. Raoul Pieri. Sunt expuse 30 de lucrări unice, create între 1943 și 1977, în materiale precum bronz, piatră (Vicenza), gresie, lemn și smalț ars la temperatură înaltă. Expoziția include 24 de sculpturi și 5 panouri smălțuite, care sugerează dinamism și vitalitate—în stilul inspirat de Brâncuși sau Peynet. Oaspeții se pot plimba prin colecție încă de la intrare până în grădina interioară a hotelului.

După un duș revigorant, am ieșit să explorăm împrejurimile. Hotelul era foarte aproape de Castello Sforzesco, așa că am ajuns repede în piața din față, unde am avut parte de o surpriză minunată: artiști stradali care animau atmosfera. Unul dintre ei cânta melodii italiene și a reușit să adune lumea la dans și voie bună. A fost un început de vacanță perfect, cu oameni dansând și cântând, muzică italiană și o atmosferă plină de viață și culoare.

 Duomo di Milano

Domul l-am admirat doar la exterior, fiind sezon de vacanță, biletele se epuizau foarte repede și nu am reușit să prind bilete. Data viitoare, voi ști să rezerv înainte bilet online. Seara, când se răcorea, piața Domului se umplea de oameni și era o adevărată sărbătoare a orașului – luminile, aglomerația, forfota, toate îi dădeau un aer special.

Chiar dacă nu am reușit să vizitez interiorul, Duomo di Milano m-a impresionat chiar și de afară. Construcția sa a început în 1386, sub conducerea arhiepiscopului Antonio da Saluzzo, cu sprijinul familiei Visconti și a durat aproape șase secole, ceea ce explică de ce fațada este atât de bogat decorată, cu peste 3.400 de statui și 135 de turnulețe. Domul a fost consacrat oficial în 1418, dar fațada a fost terminată abia în 1805, la cererea lui Napoleon Bonaparte, care dorea să fie încoronat rege al Italiei în interiorul ei.

Este o capodoperă a arhitecturii gotice, îmbinând elemente renascentiste și baroce, ceea ce îi conferă o eleganță aparte.  Este a patra cea mai mare biserică din lume și cea mai mare din Italia (după San Pietro din Vatican, care este pe teritoriu independent). Pe vârful turlei principale se află Madonnina – o statuie aurită a Fecioarei Maria, simbolul orașului Milano.

Câteva curiozități despre catedrală: Marmura folosită provine în mare parte din carierele de la Candoglia (Lombardia). Domul este atât de complex, încât Milano are încă un organism dedicat întreținerii sale: Veneranda Fabbrica del Duomo, înființată în 1387, care este activă și azi. Statuia Madonninei (1774) are 4 metri și este așezată la 108 m. În Milano există o tradiție: nicio clădire nu trebuie să depășească înălțimea Madonninei. Când au apărut zgârie-nori, pe vârfurile lor au fost puse replici ale statuii pentru a respecta tradiția.

Galeria Vittorio Emanuele II

Am vizitat Galeria Vittorio Emanuele II, care se află chiar lângă catedrală, de unde mi-am cumpărat o pereche de ochelari de soare Dolce & Gabbana clasici și un portofel din noua colecție Guess – produse care nici măcar nu erau disponibile încă în România sau pe site-uri. Shoppingul la Milano chiar are alt farmec!

Galeria a fost construită între 1865 și 1877, fiind unul dintre cele mai vechi centre comerciale acoperite din lume. A fost proiectată de arhitectul Giuseppe Mengoni, care din păcate a murit chiar înainte de inaugurare.Numele ei vine de la Vittorio Emanuele II, primul rege al Italiei unite.

Este construită sub forma unei cruci latine, cu două artere principale ce se întâlnesc sub o cupolă impresionantă din sticlă și fier. Cupola are 47 m înălțime și este din sticlă, ceea ce era foarte modern pentru secolul al XIX-lea. În pardoseală, mozaicurile reprezintă steme ale marilor orașe italiene (Milano, Roma, Florența, Torino). Există un obicei: turiștii (și localnicii) se rotesc cu călcâiul pe emblema taurului de la Torino (din mozaic) pentru noroc. Erau prea mulți care să facă acest lucru și nu am mai așteptat, în plus nu aveam ținuta adecvată pentru a face acest lucru.😂

Este supranumită „Il Salotto di Milano” („Salonul din Milano”), pentru că e locul unde lumea bună se întâlnea la început de secol XX. Aici sunt unele dintre cele mai exclusiviste magazine din lume: Prada (primul magazin Prada a fost deschis chiar aici, în 1913), Gucci, Louis Vuitton, Versace.

 Găsești și restaurante și cafenele istorice, precum Camparino in Galleria, loc legendar unde a fost inventat faimosul aperitiv Campari. Galeria e mereu animată – ziua e plină de turiști și de shopping, iar seara luminile și vitrinele îi dau un aer elegant.Chiar dacă nu cumperi nimic, plimbarea pe sub cupola de sticlă și fotografiile de acolo sunt o experiență obligatorie la Milano.

Mâncare și Transport

La capitolul mâncare, am avut experiențe mixte. Prima pizza margherita, comandată imediat după sosire, a fost jalnică în comparație cu cea pe care o gustasem la Roma. În schimb, gnocchi în diferite combinații au salvat experiența culinară, fiind absolut delicioși. La rubrica ”Miercurea fără cuvinte” voi reveni cu imagini culinare.😊

Pentru deplasări, am folosit metroul – foarte eficient și simplu de înțeles. Un bilet costă 2 euro și e valabil 90 de minute, dar există și varianta de 7 euro pentru o zi întreagă, cu acces pe toate rutele și mijloacele de transport. De la Aeroportul Bergamo cea mai simplă opțiune este autobuzul Terravision – 12 euro un bilet, aproximativ o oră până în centrul orașului.

Milano este un oraș elegant, cosmopolit, cu multe fațete. Am să povestesc separat despre Castello Sforzesco, Triennale Milano, dar și despre plimbările de la Lacul Como și Bergamo, pentru că fiecare dintre ele merită un articol dedicat.

Atât pentru astăzi, pe data viitoare! Să ai o duminică frumoasă!

Galeria de Artă „Nikola Petrov”

 După ce am vizitat cetatea Baba Vida, am căutat un restaurant unde să mâncăm, să putem să ne bucurăm de vizita în Vidin. Am traversat Parcul Dunărean, care se afla în renovare, dar chiar și așa a fost foarte frumos. Am luat prânzul la restaurantul Bononia, aflat vis-a-vis de Galeria de artă Nikola Petrov, pe care trebuia neapărat să o vizităm. Dacă ajungi în Vidin îți recomand acest restaurant:  are o terasă mare cu privire spre Dunăre, mâncarea este excelentă, iar localul foarte curat. La rubrica Miercurea fără cuvinte voi pune fotografii cu ceea ce ne-am comandat.

Să revenim la Muzeul de artă. Muzeul poartă numele unui mare pictor bulgar și găzduiește una dintre cele mai valoroase colecții de artă din nord-vestul Bulgariei.

Clădirea însăși are povestea ei: ridicată în 1892 ca și Club Militar, pe fundațiile unei porți din vechea cetate „Kaleto”, a fost transformată în spațiu cultural în anii ’60, când a fost fondată galeria. Din 1975, este recunoscută ca monument de cultură. Sala mare, cu tavanul înalt și lumina care cade difuz pe pereții albi, creează cadrul perfect pentru a te lăsa prins în universurile colorate ale artiștilor.

Muzeul are peste 1.300 de lucrări – picturi, grafică și sculpturi – semnate atât de mari maeștri bulgari precum Vladimir Dimitrov-Maistora, Ivan Mrkvička sau Zlatyu Boyadzhiev, cât și de artiști internaționali. Printre comorile sale se numără chiar lucrări de Rembrandt și Dürer, un detaliu care ar putea părea surprinzător într-un oraș mic, dar care spune multe despre ambiția culturală a Vidinului.

Dintre lucrările expuse mi-au plăcut câteva lucrări, în mod special, însă toate tablourile au avut ceva aparte și mi-a făcut plăcere să le admir.

Tablou contemporan intitulat „Lună albastră” de Chavdar Petrov, o pânza întunecată, brăzdată de linii și stropi de culoare gri, alb și bleu, are ceva din neliniștea unei nopți agitate, peste care veghează o lună de un albastru intens. Lucrarea transmite neliniștea unei nopți agitate, un echilibru fragil între haos și ordine, întuneric și lumină.

Tabloul lui Ivan Ivanov -Piața - o scenă de târg rural, cu țărani adunați în jurul tarabelor acoperite cu paie. Atmosfera m-a dus imediat cu gândul la Carul cu boi al lui Nicolae Grigorescu, aceeași simplitate și naturalețe a vieții de zi cu zi.

”Peștele” pictat tot de Chavdar Petrov o explozie de culoare, inspirată de motive tradiționale reinterpretate modern. Este o lucrare care inspiră bucurie, o artă populară reinterpretată în cheie modernă, cu un aer aproape copilăresc, dar de o forță vizuală extraordinară.

Ghidul vorbea româna foarte puțin și nici engleza nu o stăpânea prea bine, așa că explicațiile au fost mai greu de urmărit. Totuși, am simțit că nu aveam nevoie de prea multe cuvinte – tablourile vorbeau de la sine. Poze nu am făcut prea multe, fiindcă am preferat să admir lucrările în liniște.

Galeria de Artă „Nikola Petrov” este locul unde arta devine un limbaj universal. Nu e nevoie să știi toate numele artiștilor sau contextul lor istoric: ceea ce contează este emoția pe care o trăiești în fața fiecărei lucrări.

Vizita la galeria din Vidin a fost o experiență intensă, un dialog între tradiție și modernitate. Am descoperit artiști surprinzători, am recunoscut influențe familiare și am simțit că arta are puterea de a uni oameni și culturi dincolo de granițe. Dacă ajungi pe malul bulgăresc al Dunării, îți recomand să treci pragul acestei galerii – vei pleca mai bogat sufletește. Intrarea a fost gratută.

Pe curând!