Decebal către popor

Viața asta-i bun pierdut

Când n-o trăiești cum ai vrut!

Și-acum ar vrea un neam călău

S-arunce jug în gâtul tău:

E rău destul că ne-am născut,

Mai vrem și-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moș îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câne-nlănțuit.

Cei ce se luptă murmurând,

De s-ar lupta și-n primul rând,

Ei tot atât de buni ne par

Ca orișicare laș fugar!

Murmurul, azi și orișicând,

E plânset în zadar!

Iar a tăcea și lașii știu!

Toți morții tac! Dar cine-i viu

Să râdă! Bunii râd și cad!

Să râdem, dar, viteaz răsad,

Să fie-un hohotit și-un chiu

Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,

Nebiruit e brațul tău

Când morții-n față nu tresari!

Și însuți ție-un zeu îți pari

Când râzi de ce se tem mai rău

Dușmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Și ce mai sunt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,

Zamolxe, c-un întreg popor

De zei, i-am întreba: ce vor?

Și nu le-am da nici lor pământ

Căci ei au cerul lor!

Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!

E rău destul că ne-am născut:

Dar cui i-e frică de război

E liber de-a pleca napoi,

Iar cine-i vânzător vândut

Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!

Voi brațele jurând le-ați pus

Pe scut! Puterea este-n voi

Și-n zei! Dar vă gândiți, eroi,

Că zeii sunt departe, sus,

Dușmanii lângă noi!

* Poezia Decebal către popor de George Coșbuc este preluată din volumul Fire de tort; Ziarul unui pierde vară, ediție îngrijită de Carmen Dobre, Editura ERC Press, București, 2009;

**Fotografiile care însoțesc poezia fac parte din arhiva personală și au fost realizate la Cărarea Dacilor, Polovragi (județul Gorj), la 4 iulie 2026.

Pe curând!

Melcul

 Azi am făcut curățenie în grădină și am găsit mai mulți melci, însă doar unul s-a simțit deranjat: și-a luat casa în spinare și-a plecat. L-am pozat, apoi când am ajuns în casă am căutat în cărticica mea veche cu fabule o fabulă care să se potrivească. Am găsit mai multe, însă doar două mi-au plăcut mai mult și nu am reușit să mă decid pe care să o postez, așa că le postez pe amândouă.

Racul și Melcul - Nicolae Pop (n. 1928)

Eroic, melcul se grăbea spre țel,

dar iată, racul se luă de el:
- N-am mai văzut un muritor
atât de iute de picior.

Cu mersul tău, îmi dau cuvântul

că într-un ceas poți să-nconjori pământul!...

Răspunse melcul temerar:

- Ești șugubăț, amice, dar

la ironia ta subtilă

încerc un sentiment de milă.

Mă mișc eu lent, mai cu dichis,

merg mai domol, nimic de zis,

însă mă bucur că, oricum,

la mine drumul este drum.

Rămână vorba între noi:

Nu-mi place mersul... înapoi!

Melcul și cioara - N.T. Orășanu (1833-1890)

- Bună ziua, melculeț - 

Zise cioara cu dispreț

Unui melc ce, cocoțat

Pe un arbore înalt,

Sta lipit d-o frunzișoară

Și cu coarnele afară -

Rogu-te, spune-mi și mie

Prin ce mare măiestrie

Te-ai urcat aicea sus?

Tu ce pân' ieri, frățioare,

Erai călcat în picioare,

Și astăzi unde-ai ajuns!

Melcul râse cu-ironie

De a cioarei nerozie

Și acest răspuns i-a dat:

- Ca mulți oameni ce în lume

Au ajuns a-și face nume,

M-am târât și m-am urcat.

Fiecare fabulă are farmecul și morala ei, sunt curioasă: Ție care îți place mai mult?

De Paști – Tudor Arghezi 🌸✨

Sărbătoarea Paștelui ne aduce, an de an, lumină, liniște și bucurie în suflete. Pentru a simți și mai mult farmecul acestor zile sfinte, propun să ne oprim pentru o clipă asupra unei poezii deosebite, care surprinde atât de frumos atmosfera de Paște:

---

De Paști – Tudor Arghezi

La toate lucarnele și balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Și-au aprins pe scări
Candele și lumânări.

Orașele de sus, în sărbătoare,
Au întins velnițe și covoare,
Și ard în potire
Mireasmă subțire.

Și din toate ferestrele odată,
Mii și sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna buclată
La somnoroșii copii.

---

🌸✨ Sărbători binecuvântate, cu sănătate, liniște și bucurii! ✨🌸

Anul 2025 — Anul Mihai Eminescu

 M-am pricopsit cu o răceală/viroză de zile mari, după nici nu mai știu câți ani, care ”mi-a dat de m-a julit”.😂 Luni nici nu știu cum a trecut ziua! Parcâ ar fi fost un text scris în Word, nu prea reușit, pe care autorul s-a gândit să-l șteargă. Îmi amintesc doar că am avut frisoane și am adormit înfofolită mai rău decât eschimoșii. Și ei dacă m-ar fi văzut și-ar fi făcut cruce.😂 Chiar dacă starea mea nu este cea mai bună, vreau să marchez această zi specială cu una dintre poeziile mele preferate și cu un citat.

Anul 2025, anul în care se împlinesc 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu (1850-1889), a fost declarat „Anul Eminescu” de către Academia Română și Academia de Științe a Moldovei.

---

Misterele nopții

Mihai Eminescu

Când din stele auroase

Noaptea vine-ncetișor,

Cu-a ei umbre suspinânde,

Cu-a ei silfe sopotinde

Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere

Îi resaltă ușurel!

Dar pe câte dureroase

Cântu-i mistic le apasă,

Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre, albicioase

Ca și fulgii de ninsori,

Razele din alba lună

Mi le torc, mi le-mpreună

Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,

Plâng în noapte dureros,

Și se sting ca două stele,

Care-n nuntă, ușurele,

Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele

Ca și fluturii de-ușor

Saltă Eros nebuneste,

Îl dezmiardă, l-ncălzește

Cu un vis de tainic dor;

Iar în norul de profume

Două suflete de flori

Le desparte-al nopții mire

Cu fantastica-i șoptire,

Le resfiră, până mor.

Când pe stele aurie

Noaptea doarme ușurel,

Câte inime râzânde,

Dar pe câte suspinânde

Le delasă-ncetinel!

Dar așa ne e destinul,

Vitreg prea adeseori,

Unui lumea-i acordează,

Iar pe altul îl botează

Cu-a lui rouă de plânsori.

---

“...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni și asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut și am putea locui lumea stelelor și a soarelui."

"În aceste atome de spațiu și timp, cât infinit! Dac-aș putea și eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu ...."

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), extras din Sărmanul Dionis (1872)

---

Sper ca aceste versuri, dar și citatul, să te inspire să redescoperi opera marelui nostru poet național, Mihai Eminescu.

Pe curând!

APA TRECĂTOARE - Tudor Arghezi - Reflexii în Oglindă

Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,
Ai s-ajungi, fârâmă rece, curgătoare unde-albastre.
Îmbrăcată cu arşiţa ce te-aşteaptă 'n zori de Mai
Vei fi troacă şi oglindă, boturilor de buhai.
Luciul tău, prin blestem tainic, îngheţat în umbra morii
Va tăia în dungă luna, şi cresta din zbor cocorii.
Înşirând minunea firii cu grosimea-ţi de mătase,
Fundul mărilor de ceruri îl vei înădi şi coase;
Şi numit Danubiu, Argeş, Nistru, Olt, Prut şi Teleajen,
Ne vei legăna grădina 'n pânze albe de păianjen,
Căci călătorind vei pune şesurilor peste ţară
Aşternuturi vii de salbe, împrejurul ei brăţară
Şi 'n pământ, arat sălbatic şi-apărat încins cu fierul
Brazde 'n lungu-i de luceferi, îngropând în maluri cerul.
Prin salcâmi plecaţi şi sălcii, mulţumindu-i că te-atinge,
Sânul mamelor voinice îl vei mângâia şi linge.
Gâştele cuprinde-le-vei pe subt aripi şi vei duce.
Se va scoborî prin tine turla răzimată 'n cruce.
Plumbul tău cu feţe multe va sticli ca un vitrou
Care 'n fiecare petec scapără un soare nou,
Şi când mintea mea croieşte un tipar mai lesnicios,
Începând întotdeauna lucrul cu temei, de jos,
Tu răstorni aşezământul şi o lingură de apă
Mă învaţă că se poate munca şi de sus să 'nceapă.

Înviat din miezul nopţii, petrecut cu mâini de umbră,
Tu eşti, fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă.
Ce stihii străbaţi, streine, de gândirea mea mirară,
Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,
Mărturia mi-o aduce, într'un tremur ca de jar,
Licărul neprins de sculele niciunui argintar.
Însă de trăsar în tine ochii-atâtor mari mistere;
De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaere;
De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase fiinţa
Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa;
De-ţi ieşiră 'n drum troiene de vecii şi piatra moartă,
Care trebuie 'n strârntoare biruită 'ncet şi spartă,
Tu putuşi întoarce hora 'mpotrivirilor şi-a humii
Şi ieşi şi mărunt şi sprinten şi sfinţit din legea lumii,
Făr' a pierde niciun fulger, nici o za de curcubee,
Mişunând în vălvătaia insului tău de scânteie.

Giulgii de lumină albă calul nostru va să pască,
Şi pe giulgii cortul nostru creasta va să-şi hotărască.
Eu, ca să-mi aduc aminte de adânc şi nesfârşit,
Între două şesuri limpezi am oprit şi-am poposit.

Dacă ai o fotografie cu reflexii, o imagine sau un clip pe care tocmai l-ai vazut în "oglindă" (orice fel de oglindă... chiar și oglinda ochilor, oglinda apei, a cerului sau oglinda retrovizoare) te invit sa participi la rubrica "Reflexii în Oglindă", dacă dorești, inițiată de SoriN și preluată de Carmen. 

Înscriu postarea și în tabelul Suzanei cu Citate favorite.

***poze din arhiva personală

Nu sunt ce par a fi ...

Nu sunt ce par a fi - 

Nu sunt

Nimic din ce-aș fi vrut să fiu! ...

Dar fiindcă m-am născut fără să știu,

Sau prea curând,

Sau prea târziu ...

M-am resemnat, ca orice bun creștin,

Și n-am rămas decât ... Cel care sunt!...

Sunt cel din urmă strop de vin

Din rustica ulcică de pământ

Pe care l-au sorbit pe rând

Cinci generații de olteni - 

Cei mai de seamă podgoreni,

Dintre moșneni

Și orășeni - 

Strămoșii mei, care-au murit cântând:

”Oltule ... râu blestemat ...

Ce vii așa turburat” ...

Dar Oltul i-a plătit la fel

Cum l-au cântat și ei pe el ...

Și cum -  mi-e martor Dumnezeu -

Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...

Pe mine, însă - 

Ce păcat

Că vinul vechi, de Drăgășani,

M-a întinerit cu trei sute de ani,

Când fetele din Slatina

Cu ochii mari cât strachina,

De câte ori le-am sărutat, 

M-au blestemat

Să-mi pierd cu mințile

Și datina,

Să nu mai fiu cel care sunt

Cu-adevărat,

Și ca să fiu pe placul lor,

Să le sărut doar la... culesul viilor,

În zvonul glumelor zvârlite-n vânt

Pe care Oltul, când le prinde - 

Oricât ar fi de turbure -

Se limpezește

Și se-ntinde

Cu ele până-n Dunăre!...

La fel și eu, ca orice bun creștin,

Pe malul Oltului, cândva,

Mă voi întinde tot așa,

Când cel din urmă strop de vin

Îl voi sorbi tot din ulcica mea,

Nu din paharul de argint, al altuia -

Pahar străin! ...

Și-abia atunci voi fi cu adevărat

Cel care-am fost -

Un nou crucificat - 

În vecii vecilor... Amin!...

Înscriu această poezie în tabelul găzduit de Suzana, care se numește Citate favorite!

***Poezie scrisă de Ion Minulescu, din volumul cu același nume, apărut în 2017 la Editura Hoffman

***Pozele sunt din arhiva personală

Spectacolul Cerului: Norii de ploaie dinaintea furtunii!

Antiteze - Radu Gyr

N-ai dezmierda de n-ai ști să blestemi,
surâd numai acei care suspină,
de n-ai fi râs, n-ai fi știut să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Și dacă singur rana nu-ți legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine,
n-ai jindui după un colț de rai
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Și nu te-nalți în slăvi dacă nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară,
iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseară.

Poezia este din cartea  ”Întoarcera la Hristos” scrisă de Ioan Ianolide, pe care am primit-o în dar.

Pe curând!💝

Un cățel pictat pe piatră!

 În plimbările cu cățelul meu, Uzzi, am găsit niște pietre tocmai bune de pictat și cum pictatul mă relaxează, m-am pus pe treabă. Pe site-ul Rock Painting 101 am găsit un desen drăguț cu un cățel, este și un tutorial video care explică pas cu pas cum se desenează un cățel pe o piatră. La mine nu a fost chiar așa simplu, deoarece eu am folosit materialele pentru pictura pe sticlă.

 După ce am desenat cu un creion schița cățelului pe piatra, în prealabil curățată, am făcut conturul cu acril negru.

Am folosit o pensulă subțire, nr. 2, a fost o adevărată provocare să fac conturul cu pensula. Cu un marker ar fi fost mult mai simplu:

Apoi am început să pun culoare. În timp ce puneam culoarea mă gândeam că ar fi fost mai bine dacă aplicam culoarea de fundal și apoi să încep cu conturul și așa mai departe. Procesul de pictare al pietrelor începe cu pasul final de la pictura pe sticlă, pentru un rezultat final bun. Adică,la pictura pe sticlă se începe cu conturul și se termină cu fundalul.

Iar rezultatul aproape final, deoarece îi voi aplica și un strat de lac incolor, pentru a proteja desenul, peste câteva zile, când culoarea va fi uscată în totalitate:

După ce am terminat de pictat mi-am amintit de cartea mea, moștenită din generație în generație, nu mai are copertă, deci nu știu cum se numește și nici editura la care a apărut, care conține fabule și poezii cu morală, scrise de diverși autori. Și am ales să redau o poezie, cu morală, a lui Gh. Tăutu (1823-1885), o poezie care îmi place mult.

Cine a fost Gh. Tăutu:

Mai jos voi reda poezia ”Cîinele și buldogul” și voi păstra ortografia din carte:

Un dulău de stînă, rătăcind de turmă,

Și vrînd a se-ntoarce la ea iar curînd,

Trecînd prin o urbă îl luă din urmă

Cotei o mulțime ca turbați lătrînd.

Zgomotul acesta era foarte mare,

Călătoriul însă pășea liniștit:

Un buldog văzîndu-l, cu multă mirare,

Îl întreabă astfel, ceva amorțit:

 - Ce! Fălcile tale sînt ele-nzestrate

Acum poate numai cu colți de malai?

De lași să te latre haitele turbate,

Și să te petreacă cu așa alai?

Dulăul atuncea pe loc se oprește,

Și-arătîndu-și colții foarte sănătoși,

Răspunde îndată: - Dinții mei privește!...

Așa-i că sînt ageri? ba chiar fioroși?!

Însă cîtă vreme aste animale

Vor dîrdîi numai făr-a mă mușca:

Le dau bună pace și-mi caut de cale,

Latre după mine pînă vor turba,

Căci oricînd în lume, dup-a mea părere,

E mult mai cuminte, dinții să-i păstrezi,

Pentru lupii care plini de-nfuriere,

Vizitează turma ce o priveghezi.

Lătrători pe lume sînt în număr mare,

Cel cuminte însă e surd pentru ei,

Căutîndu-și treaba, puterea ce are

O păstrează sigur nu pentru cotei!

Sper să-ți placă și ție această poezie! Și cățelul meu, bineînțeles!

Pe curând!💝

A XI-a poruncă - Ion Minulescu

 Pentru că este luni, să ne hrănim sufletul cu o poezie de Ion Minulesc, poezie care-mi place foarte mult: A XI-a poruncă, decicată lui Radu Cioculescu.

Ascultă, privește și taci!...

Ascultă, să-nveți să vorbești,

Privește, să-nveți să clădești,

Și taci, să-nțelegi ce să faci...

Ascultă privește și taci!

Când simți că păcatul te paște

Și glasul Sirenei te fură,

Tu pune-ți lacăt la gură

Și-mploră doar sfintele moaște - 

Când simțică păcatul te paște!...

Când simți că dușmanul te-nvinge, 

Smulgându-ți din suflet credința,

Așteaptă-ți tăcut biruința

Și candela minții nu-ți stinge -

Când simți că dușmanul te-nvinge!

Când brațele-ncep să te doară,

De teamă să nu-mbătrânești,

Rămâi tot cel care ești - 

Aceeași piatră de moară - 

Când brațele încep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,

Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,

Ascultă, privește și taci!...

Din brațe fă-ți aripi de fier

Și zboară cu ele spre cer!...

foto din arhiva personală

Înscriu postarea în tabelul cu Citate Favorite, găzduit de Suzana pe blogul ei!

O săptămână ușoară să ai! Pe curând!💝

Otilia Cazimir - Lumini şi umbre

fotografie din arhiva personală (2020)

Ai ochii negri, mincinoși și răi
Fântânile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adânc - ca ochii tăi.

Când vreau să plec, mă ții în loc cu un cuvânt.
Așa se zbat copacii în furtună:
Ca pentru fugă crengile-și adună -
Dar radăcina-i leagă de pământ

De azi încolo n-am să-l mai iubesc
Dar când îi văd privirile păgâne
Și zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mâine!

Pe zi ce trece-ti seaman tot mai mult
Așa, izvorul ce se aruncă-n baltă
Se-nvăluie cu malul laolaltă,
Și-n loc să-i spele apele verzui -
Își tulbură izvorul apa lui.

Arar în ochi-mi dragostea surâde
Și buruiana plină de pripoane,
În ciuda stâncii goale și aride,
Tot înflorește, vara, câte-o floare.

Vorbește-mi blând, mi-e inima bolnavă
Iubirea m-a întâmpinat cu ură:
În loc să-mi toarne câte-o picătură,
Mi-a dat, întreaga, cupă-i cu otravă.

Când voi pleca mă vei uita ușor
Și știu că nici nu s-ar putea altfel :
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Mi-e fața împietrită ca o mască
Și-n ochi lumina-i gata să se stingă...
Chiar diamantului, ca să sclipească,
Îi trebuie o rază s-o răsfrângă

În clipa cea din urmă-a judecății,
Își vor primi zădarnica răsplată
Și ochii tăi - că n-au știut să plângă,
Și ochii mei - că n-au râs niciodată.

Nu-mi mai aduce flori de liliac,
Nici zâmbetele tale înflorite -
Că primăvara noastră care-ncepe
E tristă ca o toamnă pe sfârșite.

Păstrează-mi mâna ta într-ale tale,
Să stăm așa, alături amândoi
Nu simți ce singuri am rămas pe lume
De când iubirea nu mai e cu noi?

Mă urmărești ca pasărea de pradă,
Mă iscodești cu ochii reci și răi -
Și uiți că, dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de pașii tăi.

De câtva timp, în fiecare seară
Mi-aduce somnul câte-un vis ciudat
Și-atât de trist, că nu mai știu anume
De l-am trăit, ori numai l-am visat

Iubirea-ntârziată se anină
De zâmbetele tale-nșelătoare,
Cum se anină florile-n grădină
De ultimele raze de la soare.

Azi mi-a venit cu ochii calzi și buni,
Și nu l-am întrebat de unde vine:
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o întrebi de-i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă:
încremenit în capul scării,
Cu zâmbetul uitat în colțul gurii,
Și-n ochi - tăișul crud al nepăsării

Iubirea ta nu crește și nu moare,
Ci totdeauna-i rece și egală:
E ca o floare artificială
Pe-o pajiște cu maci arzând în soare

Am vrut, în ciuda zâmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Și am plecat, să nu ma mai întorc
Dar azi din zori de zi îți umblu-n cale!

Ești rău. Dar când aud c-o spune altul,
Mă uit în jos, și ...strâng din pumni, și tac:
Că numai eu, în toată lumea asta,
Am dreptul să te cert și să te-mpac!

Azi îmi vorbești de lună și de stele,
Ți-e glasul blând și ochii de ispită.
Dar porți în suflet, veșnic, încolțită,
Sămânța aspră-a suferinței mele.

Iubirea ta de-a pururi schimbătoare
împrăștie pe vânt otrava-i fină,
Că nu-i albină numai pentru-o floare,
Nici floare pentru-o singură albină.

Ce demon, oare, mi te-a scos în drum?
De-ar vrea viața azi să mă dezlege
Și raiul ei să mi-l deschidă-acum,
Tot iadul nostru dulce l-aș alege!

Eu am să plec cu sufletul împăcat
Că nu las nimănuia moștenire
Un suflet greu de ură și iubire,
Bănuitor și trist și-nfrigurat.

Am închinat iubirii trecătoare
Sclipiri de suflet și scântei de rime -
însângerate jerbe funerare
Pe un mormânt în care nu e nimeni.

M-am resemnat: atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Și-aștept răspunsuri - care n-or să vie,
La întrebări - pe care nu le-am pus. 

* Această poezie îmi place foarte mult, așa că m-am gândit să o public și pe blog. Sper să-ți placă și ție! 

Pe curând!💝