Peștera Bolii – o întâlnire cu natura, istoria și legendele locului

După ce am coborât de la Cetatea dacică de la Bănița, următorul obiectiv a fost Peștera Bolii, care se află în zona Petroșani–Bănița, în județul Hunedoara, la aproximativ 6 km de Petroșani, pe drumul care leagă Valea Jiului de Țara Hațegului. Zona peșterii aparține comunei Bănița și se află în arealul Parcului Natural Grădiștea Muncelului–Cioclovina. Denumirea peșterii nu are legătură cu „boala”, ci provine de la familia Bolia, al cărei nume apare în documente medievale din secolul al XV-lea.

Înainte de a detalia traseul, merită să ne întoarcem puțin în timp, pentru a înțelege cum s-a format peisajul pe care îl vedem astăzi.

Munții Șureanu păstrează urmele unei lumi de mult dispărute. Cu peste 100 de milioane de ani în urmă, aici se întindea fundul cald și adânc al Mării Tethys. Straturile de sedimente depuse atunci au format calcarele mezozoice – rocile în care astăzi natura a sculptat peșteri și alte forme de relief carstic.

Acești munți fac parte din Pânza Getică și sunt alcătuiți în mare parte din roci metamorfice foarte vechi. În zonele de vest și sud-vest ale Parcului Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina, spre Bănița și Pui, apar și roci sedimentare, calcare și gresii, formate în perioadele Paleozoic și Mezozoic, când mările și lacurile acopereau această regiune.

Cum se formează o peșteră

Peșterile sunt cele mai fascinante forme de relief. Apa de ploaie, infiltrată prin fisurile rocilor, a dizolvat lent calcarul, modelând în timp un relief spectaculos. Așa s-a format și Peștera Bolii, cu galerii largi și ușor de parcurs, săpate de-a lungul unui râu subteran.

În interior se pot observa speleoteme-formațiuni minerale care cresc foarte lent:

• stalactite, care atârnă din tavan
• stalagmite, care cresc de la sol
• coloane, formate prin unirea acestora
• scurgeri parietale
• gururi – mici bazine de apă
  

Cele mai frumoase stalactite pot fi admirate spre finalul traseului.

În timpul vizitei, atenția mi-a fost atrasă și de picturile de pe pereți, însă povestea lor este diferită de ceea ce ai putea crede la prima vedere.

Picturi rupestre - între inspirație și imaginație

Pe pereții Peșterii Bolii pot fi observate picturi care imită stilul artei rupestre preistorice. Aceste desene nu sunt autentice – ele au fost realizate în scop decorativ, în cadrul unor proiecte culturale și filmări internaționale, și nu reprezintă vestigii arheologice locale.

În anii 2000, Peștera Bolii a fost aleasă ca decor natural pentru filme și documentare istorice. Cu această ocazie, artiștii au creat picturi inspirate de celebrele peșteri Lascaux (Franța) și Altamira (Spania), folosind materiale și tehnici asemănătoare celor din epoca pietrei. Modelele recreate sugerează atmosfera lumii de acum zeci de mii de ani.

Picturile de pe pereții Peșterii Bolii NU sunt autentice. Ele au fost realizate pentru a recrea simbolic un fragment din universul preistoric. Trebuie privite ca pe o călătorie imaginară în timp – o punte între realitate și legendă.

Știai că...

Cele mai vechi picturi rupestre autentice descoperite în România se află în Peștera Coliboaia, în Munții Apuseni? Ele au peste 30.000 de ani și sunt unele dintre cele mai timpurii forme de artă cunoscute în Europa.

Dincolo de picturi, în peșteră există și forme stâncoase cărora oamenii le-au atribuit semnificații aparte. În jurul lor s-au născut credințe și legende transmise de-a lungul timpului.

Stânca Fecioara Maria cu pruncul în brațe este o apariție miraculoasă în peretele peșterii, din vremuri imemoriale. Icoana Maicii Domnului apare în multe dintre legendele locului.

Peștera Bolii, în special sala din fața Icoanei din perete, se caracterizează printr-o puternică încărcătură energetică, turiștii simțind o stare de bine, de liniște și echilibru. Întreaga zonă a peșterii face parte din centrul energetic Petroșani - Țarașana, înscris în harta zonelor energetice ale României.

Legendele Peșterii Bolii

Peștera Bolii nu este doar un loc al apei și al pietrei, ci și un loc al poveștilor. De-a lungul timpului, oamenii din aceste locuri au transmis din generație în generație legende despre iubire, dor și speranță – toate legate de acest spațiu magic.

Jupâneasa și izvorul dorului

Demult, o frumoasă și neînfricată jupâneasă stăpânea pământurile și pădurile din jurul Peșterii Bolii. Iubitul ei, chemat la luptă de Marele Lup Alb, era plecat în războaie îndepărtate. Cu dor și neliniște, fata cobora adesea la icoana Sfintei Fecioare Maria din adâncurile Peșterii, rugându-se fierbinte pentru întoarcerea lui grabnică.

Rugăciunea i-a fost ascultată, iar dorința nestinsă a jupânesei s-a împlinit: ea s-a prefăcut într-un pârâu cu ape limpezi, ce curge și astăzi prin peșteră la vale, căutându-și iubitul.

Cele două surori și inima din stâncă

Pe aceste meleaguri, într-un conac vechi, trăiau odinioară două surori. Cea mare era mândră și pretențioasă, refuzând toți petitorii. Cea mică era blândă, dar tăcută și nemângâiată, visând în taină la iubire.

Într-o zi geroasă de iarnă, au zărit amândouă în stâncă forma unei inimi răsturnate. În noaptea care a urmat, fata cea mică a visat un glas care le spunea:

„Dacă vă veți urma inima și vă veți ruga la icoana din peșteră, iubirea vă va fi dăruită. Dar dacă alegeți doar averea, veți rămâne singure.”

Se spune că fetele au ales să-și urmeze inima. Și, chiar înainte de Crăciun, iubirea le-a fost trimisă ca binecuvântare.

Legendele dau glas pietrei. Poate că, în liniștea peșterii, vei simți și tu șoapta lor...

Dincolo de povești și de formele care stârnesc imaginația, peștera este și adăpost pentru numeroase viețuitoare. Unele dintre ele sunt greu de observat, dar au un rol important în ecosistemul subteran.

Liliecii și viața ascunsă din peșteri

Peșterile din Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina sunt adevărate refugii pentru multe vietăți, dintre care liliecii ocupă un loc special. Aici trăiesc 14 dintre cele 32 de specii de lilieci cunoscute în România.

În Peștera Bolii pot fi observați, în funcție de sezon, lilieci precum:

• liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum)
• liliacul cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii)
• liliacul comun (Myotis myotis)

Aceștia folosesc peștera pentru odihnă, mai ales în perioadele mai reci sau pentru repaus zilnic.

Peștera Bolii nu este singurul adăpost important pentru lilieci. În alte cavități din regiune se găsesc colonii spectaculoase:

• în Complexul Carstic Ponorici-Cioclovina cu Apă trăiesc aproape 1000 de exemplare de liliac mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros)
• în Peștera Șura Mare se află una dintre cele mai mari colonii de liliac pitic (Pipistrellus pipistrellus) din Europa – peste 43.000 de exemplare!

Dar liliecii nu sunt singurii locuitori ai întunericului.

În peșteri trăiesc și specii numite troglobionte – animale care nu ies niciodată la lumină. Aceste viețuitoare sunt adaptate complet la viața în subteran : nu au vedere, sunt palide sau transparente și se mișcă încet. Multe dintre ele se găsesc doar în această regiune.

Printre cele mai cunoscute se numără:

• Drimeotus bolii – un mic gândac cavernicol
• Neobisium sturanyi – un pseudoscorpion minuscul

Aceste viețuitoare fragile depind de liniștea, curățenia și echilibrul mediului subteran. Vizitarea responsabilă a peșterii, fără zgomot, fără a atinge formațiunile și fără a deranja liliecii, este esențială pentru a le proteja.

Bogăția subterană nu se oprește la viețuitoare. Parcul adăpostește peste 400 de peșteri, unele remarcabile prin dimensiuni, altele prin descoperirile făcute în interiorul lor:

• Șura Mare – cu peste 10 km de galerii
• Cioclovina Uscată – celebră pentru descoperirea celui mai vechi craniu de Homo sapiens fossil­is din România și pentru al doilea cel mai mare zăcământ de guano-fosfat din Europa

Carstul din Munții Șureanu este un sistem viu, aflat în continuă transformare. Peșterile sunt adevărate arhive naturale care păstrează informații esențiale despre geologie, apă, viețuitoare și chiar despre trecutul îndepărtat al oamenilor.

Mi-a plăcut foarte mult Peștera Bolii. Ceea ce o face interesantă este faptul că, într-un spațiu de câteva sute de metri, natura, istoria și legendele locale se împletesc, dând locului un farmec aparte. Alt aspect interesant este acustica peșterii. A fost folosită pentru concerte și manifestări muzicale. Asociația Petro-Aqua menționează că încă din perioada interbelică în cea mai mare sală erau organizate concerte, iar tradiția a fost reluată în perioada contemporană. Mi-ar plăcea să merg la un concert susținut în peșteră!

Dacă ai drum în zonă, îți recomand să vizitezi peștera. Prețul biletului este 10 lei/persoană.

Pe curând!

*** Înscriu acest articol în tabelul „Citate favorite” găzduit de Suzana

**** fotografiile sunt din arhiva personală, iar informațiile din articol sunt de pe panourile informative din peșteră

 

Cheile Băniței și Cetatea dacică

 După ce am luat prânzul la La Belle Epoque ne-am îndreptat spre următorul obiectiv. La aproximativ 8 kilometri nord de Petroșani, în comuna Bănița din județul Hunedoara, se află Cheile Băniței. Traseul este scurt, are aproximativ 250–300 de metri, însă pe această distanță pârâul Bănița trece printre pereți de calcar înalți și foarte apropiați, formând un culoar îngust, cu aspect aproape de canion.

Cheile Băniței: traseu prin apă

Locul se află pe culoarul Bănița–Merișor–Baru, între Depresiunea Petroșani și Depresiunea Hațegului. Din punct de vedere al reliefului, este o zonă în care calcarul a avut un rol important în formarea peisajului. Apa a pătruns în fisurile rocii și a contribuit la modelarea formelor carstice. Potrivit Centrului Național de Informare și Promovare Turistică Petroșani, actualul culoar ar reprezenta o fostă peșteră, al cărei tavan s-a prăbușit. Pereții rămași de o parte și de alta au fost apoi modelați de apă.

Acest lucru explică aspectul neobișnuit al cheilor. Pereții de calcar au suprafețe rotunjite și scobituri formate prin acțiunea apei. În albia pârâului se găsesc și marmite, adică adâncituri formate prin eroziune.

Cheile Băniței sunt diferite de multe alte obiective naturale deoarece traseul trece chiar prin apă. Pentru a parcurge cheile, trebuie să mergi prin albia pârâului Bănița, printre pereții de calcar. De aceea, este important să alegi o perioadă în care nivelul apei permite parcurgerea în siguranță.

Este important să porți încălțăminte specială, cizme de cauciuc sau încălțăminte impermeabilă, cu talpă cauciucată aderentă, pentru a preveni alunecarea pe pietre. Pe o porțiune a traseului este montat un cablu metalic de sprijin , instalat pentru a facilita deplasarea turiștilor.

Traseul spre Cetatea dacică de la Bănița

Cheile Băniței sunt interesante și prin ceea ce se află în imediata lor apropiere. Pe un deal care domină zona se găsește Cetatea dacică Bănița, una dintre cetățile dacice din Munții Orăștiei incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Legătura dintre cele două obiective nu este doar una geografică. Zona Băniței a avut o poziție importantă pentru controlul căilor de acces dintre Valea Jiului și Țara Hațegului. Un studiu publicat de Universitatea din Petroșani descrie chiar zona Cheilor Băniței drept o veche „poartă” de acces spre Țara Hațegului și Ardeal.

În prezent, cele două obiective pot fi parcurse împreună prin traseul tematic „Cetatea Bănița”, deschis publicului începând cu 1 august 2026. Traseul are 570 de metri, o diferență de nivel de 104 metri și este cotat cu dificultate medie. Pentru mine gradul de dificultate a fost dificil, poate pentru că nu am mai făcut mișcare de ceva timp. Urcarea durează aproximativ 40 de minute, iar traseul începe prin traversarea Cheilor Băniței și continuă prin pădure, pe un drum în pantă.

Eu am făcut traseul în aproximativ o oră sau mai mult, m-am oprit de mai multe ori, iar drumul în pantă mi s-a părut destul de abrupt. Însă, a meritat tot efortul. Cetatea dacică Bănița face parte din sistemul de fortificații al regatului dac și este una dintre cele șase cetăți dacice din Munții Orăștiei înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. A fost construită pe un vârf stâncos, într-un loc greu accesibil, folosind relieful ca element de apărare. Astăzi nu mai găsești aici o cetate în sensul obișnuit al cuvântului, cu ziduri înalte și construcții bine păstrate, ci mai degrabă un sit arheologic. Urcarea până la cetate merită însă și pentru priveliștea minunată asupra văii și a munților din jur.

În apropiere se află și Peștera Bolii, despre care voi povesti data viitoare. Împreună, cele trei obiective — Cheile Băniței, Peștera Bolii și cetatea dacică — spun, fiecare în felul său, povestea aceluiași teritoriu. 

Pe curând!

Muzeul Mineritului din Petroșani

Am ajuns în Petroșani și nu puteam să nu vizitez Muzeul Mineritului și chiar nu regret. Clădirea în sine are istorie. Este un fost sediu al Societății Petroșani, construit în 1920 și folosit ca muzeu din anii ’60. Muzeul a fost înființat în 1961, iar colecțiile adună obiecte, documente și utilaje legate de mineritul din Valea Jiului. Mi s-a părut foarte interesant și chiar mi-a plăcut.

Cel mai mult mi-a plăcut galeria amenajată la subsol. Au încercat să redea, cât se poate de bine, atmosfera dintr-o mină. Spațiul este îngust și întunecat, iar când vezi echipamentele și îți imaginezi că oamenii lucrau ore întregi în astfel de condiții, începi să înțelegi cât de grea era, de fapt, munca lor. Este reprodusă și o „colivie”, adică liftul cu care minerii coborau în subteran. Din fotografii și din vitrine nu poți să-ți dai seama cu adevărat de asta.

Imnul Minerilor

1 / 8

Minerii își țineau mâncarea într-o plasă suspendată, ca să nu ajungă șobolanii la ea. Dar partea cu adevărat stranie este că șobolanii nu erau omorâți: minerii observaseră că, înaintea unor surpări sau a unor acumulări de gaze, animalele deveneau agitate și fugeau. Erau considerați un fel de „sistem de alarmă” al minei.

„(...) Paraziții minelor, șobolanii, dau semnalul de alarmă, cum arată seismograful cutremurul pământului. Șobolanul aici, în întunecimea și tainele pământului, este prietenul muncitorului și este ținut în mare cinste. Muncitorul, flămând și el, își împarte bucuros cu el coaja de pâine uscată, căci el este animalul Sfintei Varvara, hramul minelor întunecate. În jurul grajdurilor din afunzimea minei – unde sunt adăpostiți caii – se adăpostesc cu sutele acești șobolani. Legende s-au creat în jurul lor. Spiritul ocnei, piticii minelor care trăiesc în imaginația aprinsă a muncitorilor și care, dacă apar în ocnă în fața unui muncitor, atunci acesta e pierdut, e fiul morții, așa povestesc între ei muncitorii. Ziua Sfintei Varvara este mare sărbătoare în toate ținuturile miniere, hramul minelor. Muncitorii serbează cu mare cinste această zi, căci cine supără pe Sfânta Varvara acela își atrage ura și răzbunarea ei. În copilărie ascultam cu groază la suflet legendele acestea, Sfânta Varvara și piticii minelor trăiau aievea în imaginația mea de copil. Cum mă temeam, când împreună cu alți tovarăși de joc – prieteni ai copilăriei – entram prin gura afumată a ocnei, și ne afundam tot mai adânc în întunecimea și răcoarea pământului. Așteptam în tot momentul să apară piticii și spiritul ocnei, la fiecare zgomot de picături de apă căzută din pereții ocnei și la fiecare licărire de opaiț îndepărtat prin întuneric, tremuram cu groază. Cum admiram și cum stimam muncitorii adunați în fața Anstalt-ului, unde își murmurau rugăciunea de coborâre în ocnă! Glück Auf!, Noroc Bun!, cu acest salut își ia rămas bun de la soție și de la copii, cu acest strigăt își salută camaradul când intră în ocnă și când se face schimbul. Acasă îl așteaptă copiii flămânzi ca să le aducă pâinea, pe care mâna lui aspră o despică din măruntaiele pământului. Minerul nici când nu știe dacă își va mai revea soția, copiii, părinții. Căci el duce un război crunt, zi de zi cu forțele pământului. În fiecare colț al ocnei îl pândește nenorocirea, spiritul rău al ocnei așteaptă clipa când să prăvălească peste el blocul greu de cărbune și glod umed, sau să dea drumul liber gazului comprimat printre straturile de cărbune, care se macină, zdrobind tot ce mintea și mâna omenească a iscodit și făurit cu grea sudoare. Sclavul chinuit al minei umede duce zi de zi, ceas de ceas și clipă de clipă povara grea a luptei pentru viața lui amară. Noroc bun!, îngână buza îngălbenită când vede mijind slaba lumină a soarelui în gura ocnei. Viața și-a salvat-o în fiecare zi și fiecare clipă minerul reîntors din mină. Este atât de impresionantă rugăciunea de mulțumită a grupului de muncitori ieșiți din ocnă. Acum, cu judecata coaptă, după ce am fost azvârilit și eu pe atâtea fronturi, abia acum înțeleg adevăratul rost al rugăciunii. În copilărie ascultam cu sfială și cu groază rugăciunea și cântecul muncitorilor care coborau în întunericul pământului, acum mă rog și eu cu ei, simt vibrarea și teama sufletului lor. Șți ei sunt oameni, soldați care luptă în fiecare clipă în prima linie de foc contra dușmanului, pentru viață și pentru pâine. Plătesc cu sudori negre și cu sânge diamantul negru care mână afară la lumină mașinăriile, fabricile, cultura și viața. Ei scot din măruntaiele întunecate, prin mii de primejdii, gârboviți și plini de poveri, forța aceasta, baza culturii și a binelui meci. Din vreme în vreme spiritul ocnei se răzbună crunt pentru tulburarea liniștei ocnei eterne. Ura lui doboară muncitorul frânt și obosit, cu camarazii lui cu tot”.

(Dominic Stanca, „Între două fronturi 1914-1918”)

Mi s-au părut interesante și poveștile despre accidentele miniere. Sunt prezentate câteva dintre tragediile care au marcat Valea Jiului și, citind despre ele, mi-am dat seama cât de puternic trebuie să fi fost legată comunitatea de mină. Când se întâmpla un accident, nu era afectată doar familia unui miner. Era afectat întregul oraș. Muzeul vorbește și despre grevele minerilor și despre conflictele sociale din diferite perioade. Asta mi-a plăcut, pentru că nu prezintă mineritul doar ca pe o industrie care a adus dezvoltare în zonă. Îți arată și partea dificilă: condițiile de muncă, nemulțumirile minerilor, accidentele și, mai târziu, declinul industriei.

Mină de cărbuni

1 / 8

A fost interesantă și povestea legată de Coloana Infinitului. Nu știam că elementele Coloanei lui Brâncuși au fost turnate la Atelierele Centrale din Petroșani. Mi s-a părut un detaliu foarte frumos despre oraș, mai ales pentru că nu este lucrul la care te gândești atunci când auzi „Petroșani”.

După vizită, am înțeles că mina nu a fost doar locul în care oamenii mergeau la serviciu. Mineritul a influențat orașele, familiile, felul în care erau construite comunitățile și chiar identitatea oamenilor din zonă.

La final am urcat și în mansardă. Povestea continuă prin expoziții dedicate unor teme diverse, de la istoria fotografiei și portul popular până la tradițiile, cultura și viața oamenilor din Valea Jiului. Sunt expoziții care depășesc tema mineritului și oferă o imagine mai largă asupra istoriei și patrimoniului zonei. Despre această parte a muzeului voi povesti însă într-un articol separat. După subsolul acela apăsător, schimbarea de atmosferă e chiar plăcută.

Nu este un muzeu mare și nici unul pe care să-l vizitezi pentru exponate spectaculoase. Dar merită văzut, mai ales dacă ajungi în Petroșani pentru prima dată. După vizită înțelegi mai bine istoria orașului și de ce mineritul a avut un rol atât de important în viața oamenilor din Valea Jiului.

Pe curând!

Cheile Sohodolului

Anul acesta mi-am propus să călătoresc mai mult în România, să descopăr locurile minunate care ne încarcă bateriile după o săptămână intensă de lucru și care au o poveste de spus. Așa am ajuns la Cheile Sohodolului.

 „Cheile Sohodolului sunt un letopiseț de piatră pe care trebuie doar să-l citești!”

Cheile Sohodolului se află în comuna Runcu, în județul Gorj, în Munții Vâlcan. Valea se întinde pe aproximativ 12 kilometri prin munte, între Runcu și Poiana Contului, iar drumul care o străbate permite accesul până în interiorul cheilor. Din loc în loc, stâncile se apropie de drum, apoi se retrag, lăsând loc pădurii și apei. Pentru cine vine pentru prima dată, impresia este că peisajul se schimbă continuu, deși înaintezi pe aceeași vale.

Înainte de a ajunge la formațiunile spectaculoase, am făcut un mic popas la un loc de rugăciune amenajat într-o grotă naturală, închinat Sfântului Nectarie. Am urcat câteva trepte, pe care erau scrise cele zece porunci, și am ajuns în lăcașul sfânt.  La intrare ne-a întâmpinat o cruce pe care scria „Nimic fără Dumnezeu”, iar în interiorul grotei se aflau icoane, lumânări și un mic altar. Este un loc simplu și liniștit, care se integrează firesc în peisajul stâncos din jur. Locul este dedicat Sfântului Nectarie și, potrivit relatărilor locale, a fost inspirat de Schitul Pahomie din Vâlcea.

Am aprins câteva lumânări, ne-am rugat, apoi ne-am continuat drumul spre chei unde am oprit, am explorat zona și am făcut fotografii. Inelul Domniței sau Inelul de Piatră se află la o altitudine de aproximativ 190 m față de nivelul șoselei. Se presupune că această formațiune ar fi reprezentat intrarea în Peștera Pârlajului. Prăbușirea galeriei ce făcea legătura între Inel și Peșteră a dus la apariția acestui curios fenomen carstic, unic în regiune. În jurul acestuia s-au țesut mai multe legende, scoțând în evidență misticitatea și unicitatea zonei.

Una dintre legende spune că aici se întâlneau pe ascuns doi tineri care se iubeau, dar a căror dragoste nu era acceptată de părinți. O altă poveste este mai puțin romantică: Inelul ar fi fost numit și „Inelul Dracului”, iar cel care reușea să vadă locul în care raza soarelui trece prin arcadă și atinge pământul ar fi fost sortit să descopere o comoară dacică.

Inelul Domniței poate fi admirat atât de pe drumul prin chei, cât și urmând un traseu marcat. Traseul până la formațiune este descris ca fiind unul de aproximativ o oră, mers lejer. Nu am știut de acest traseu, am aflat ulterior din sursele online locale, dar data viitoare vom urca până la inel.

Nariile sunt două formațiuni carstice spectaculoase pe care râul Sohodol le-a format aici. Seamănă cu niște nări gigantice, care parcă miros apa care le trece pe dedesubt. Sunt două tuneluri ovoidale, cel mare lung de 76 m și cel mic cu o lungime de 57 m. Când le privești nu te poți abține să nu te gândești dacă ai în față un organism viu sau doar niște roci lipsite de viață?

Fenomenul de carst reprezintă totalitatea formelor de relief de pe suprafața sau din interiorul rocilor solubile (calcare, dolomite, sare, gips) supuse acțiunii dizolvante a apelor. Formele carstice pot fi interne (peșteri, avene, văi subterane) sau externe (lapiezuri, doline, polii, chei, poduri naturale).

Pe lângă interesul geologic, Sohodolul are și o floră deosebit de variată. Monografia turistică a comunei Runcu menționează 345 de specii de plante vasculare, din 71 de familii, identificate pe o suprafață relativ restrânsă din Valea Sohodolului. Diversitatea este legată de relieful și de condițiile de sol și climă specifice zonei.

 Asta face ca o plimbare prin chei să fie interesantă și atunci când nu ai un obiectiv anume de urmărit. Stâncile și pădurea nu sunt doar parte din peisaj, ci formează un mediu în care s-au adaptat numeroase specii. Se remarcă câteva păsări care și-au găsit aici condițiile potrivite pentru a trăi și a se reproduce.

Declarate monumente ale naturii pentru raritate, specii protejate la nivel național și european, Lăstunul de stâncă (Hirundo rupestris) și Drăpneaua mare (Apus melba) depind în totalitate de habitatul de stâncărie.

 Datorită valorilor patrimoniului natural, aria naturală protejată ROSCI0129 Nordul Gorjului de Vest a fost declarată sit de importanță comunitară și a fost integrată din anul 2007 în rețeaua ecologică europeană Natura 2000.

Peisajul Cheilor Sohodolului a fost folosit ca decor pentru scene din Trandafirul galben, unul dintre filmele din seria cu Mărgelatu, interpretat de Florin Piersic. Dar zona nu înseamnă doar peisaje spectaculoase. Pentru cei care vor să rămână mai mult, există posibilități de escaladă, speologie și drumeție, numeroase trasee de alpinism, iar în perimetrul speologic Valea Sohodolului–Balta se găsesc peșteri și avene. 

Chiar și fără echipament sau fără să-ți propui un traseu dificil, Cheile Sohodolului merită o zi întreagă. Uneori, cel mai bun mod de a descoperi un astfel de loc este să nu încerci să vezi totul, ci să mergi fără grabă, să te oprești când ceva îți atrage atenția și să lași valea să-ți arate singură ce are de oferit. Eu am plecat de aici cu impresia că am văzut doar câteva pagini dintr-o poveste mult mai lungă și cu senzația că, relativ aproape de casă, există încă peisaje pe care le poți privi cu adevărat, nu doar fotografia. Așa că, data viitoare, voi face un traseu de dificultate medie și voi vizita și peșterile din zonă.

Tu ai vizitat Cheile Sohodolului? Ce te-a impresionat cel mai mult?

Pe curând!

Mănăstirea dintr-un lemn

După vizita la Salina Ocnele Mari ne-am hotărât să vizităm și Mănăstirea dintr-un lemn. Auzisem foarte multe despre această mănăstire, dar nu ajunsesem niciodată să o văd. Cum eram deja în zonă, am profitat de ocazie și am pornit spre Frâncești.

 Nu știam prea multe despre loc, în afară de povestea pe care o auzisem de-a lungul timpului. Tocmai de aceea, vizita a fost o ocazie de a afla istoria mănăstirii și povestea care au făcut-o atât de cunoscută.

Odată ajunși, am intrat să o vedem, apoi am continuat plimbarea prin incinta mănăstirii. Este genul de loc în care merită să te oprești puțin și să te bucuri de priveliște, nu doar să bifezi obiectivul de pe lista unei excursii. Am făcut câteva fotografii, apoi am rămas puțin să ne bucurăm de liniștea locului. 

 Mi-a plăcut această oprire tocmai pentru că nu a fost planificată în detaliu. A venit firesc după vizita de la Salina Ocnele Mari și s-a dovedit a fi una dintre acele opriri pe care le faci din curiozitate și pleci cu multe informații și cu dorința de a povesti și altora despre loc.

Despre mănăstire

 La intrarea în mănăstire este un panou pe care este scrisă istoria acesteia, informațiile ce urmează sunt de pe panou. Eu am făcut un rezumat, deoarece este multă informație. Situată la aproximativ 26 km sud de Râmnicu Vâlcea și la 9 km mai sus (la nord) de Comuna Băbeni-Bistrița, pe valea Otăsăului, în comuna Frâncești, separată prin dealurile vecine de mănăstirile Surpatele și Govora, pitoreasca „MĂNĂSTIRE DINTR-UN LEMN” încântă ochiul trecătorului și revarsă o deosebită bucurie și pace în sufletele celor care, căutând să cunoască frumusețile naturii și din tezaurul artistic al patriei noastre, zăbovesc mai mult la adăpostul zidurilor ei.

Este unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute așezăminte monahale din județul Vâlcea. Potrivit tradiției locale, mănăstirea a fost construită în primele decenii ale secolului al XVI-lea, după ce un pustnic ar fi descoperit într-un stejar secular o icoană a Maicii Domnului și, la îndemnul acesteia, ar fi ridicat o bisericuță din lemnul acelui singur arbore, de unde provine și numele așezământului. Legenda este consemnată încă din secolul al XVII-lea de diaconul Paul de Alep și este amintită ulterior de mitropolitul Neofit Cretanul și de poetul Grigore Alexandrescu. Această tradiție nu are legătură cu nuvela „Doamna Chiajna” a lui Alexandru Odobescu, care doar a valorificat literar legenda. 

Actuala bisericuță de lemn, ridicată în jurul mijlocului secolului al XVI-lea pe locul stejarului purtător de icoană, este un remarcabil exemplu de arhitectură religioasă populară. Construită din bârne groase de stejar îmbinate în coadă de rândunică, fără turlă și înconjurată de un pridvor deschis, ea păstrează simplitatea și rafinamentul construcțiilor tradiționale românești. În interior se află o catapeteasmă sculptată în lemn de tei, realizată în 1814, iar atmosfera de liniște și reculegere transformă acest lăcaș într-un spațiu de profundă spiritualitate.

 Cea mai de preț comoară a mănăstirii este icoana Maicii Domnului, păstrată astăzi în biserica mare. Considerată obiectul de patrimoniu cu cea mai mare valoare istorică și artistică al așezământului, icoana a stârnit de-a lungul timpului interesul unor reputați istorici de artă. Opiniile privind originea sa diferă: unii cercetători au atribuit-o unei tradiții foarte vechi legate de Sfântul Apostol Luca, în timp ce alții o datează în secolele XV–XVI și îi presupun originea în Bizanț sau la Muntele Athos. Indiferent de datarea exactă, icoana rămâne centrul vieții spirituale a mănăstirii și elementul în jurul căruia s-a păstrat vie tradiția întemeierii sale.

Ea a rămas un loc de rugăciune, unde generații de călugări și călugărițe au păstrat vie tradiția ortodoxă și au transmis mai departe patrimoniul spiritual al locului. Astăzi, mănăstirea continuă să atragă atât pelerini, cât și iubitori de istorie și arhitectură, fiind unul dintre cele mai reprezentative obiective religioase ale județului Vâlcea și o mărturie a legăturii dintre credință, tradiție și patrimoniul cultural românesc.

Dacă ai drum prin zonă, îți recomand să faci o oprire la Mănăstirea dintr-un lemn. Locul este superb și, dacă îți plac istoria, arhitectura veche și mănăstirile, cred că merită vizitată.

Pe curând!

O zi la Salina Ocnele Mari

Dacă vrei să scapi de căldura verii pentru câteva ore, Salina Ocnele Mari este o alegere foarte bună. Așa am făcut și noi: într-o dimineață ne-am urcat în mașină și am pornit spre salină. Am ajuns la ora 10:00, ne-am cumpărat bilete (60 de lei bilet/persoana) și am urcat in microbuzul care transportă turiștii în subteran. Înainte de a povesti cum a fost voi scrie foarte scurt despre istoria salinei.

Istoria exploatării sării la Ocnele Mari

Exploatarea sării la Ocnele Mari are o istorie de câteva milenii, favorizată de unul dintre cele mai mari zăcăminte de sare gemă din România, întins pe aproximativ 7,5 km lungime și 3 km lățime. Descoperirile arheologice arată că sarea era exploatată încă din neolitic, iar în perioada dacică zona a devenit un important centru de putere și comerț. De-a lungul Pârâului Sărat, dacii au ridicat un sistem de fortificații, al cărui punct central pare să fi fost așezarea de la Ocnele Mari–Cosota, considerată, potrivit cercetărilor arheologice, locul unde s-a aflat vestitul centru tribal Buridava. Exploatarea a continuat în perioada romană, când castrul de la Stolniceni asigura controlul asupra regiunii, iar în Evul Mediu sarea a devenit monopol domnesc și una dintre cele mai importante surse de venit ale Țării Românești, cunoscând o dezvoltare deosebită în timpul lui Constantin Brâncoveanu. Începând cu secolul al XVIII-lea, Ocnele Mari este menționată în documentele vremii drept cea mai importantă exploatare de sare din sud-vestul țării. Primele ocne deschise în zona Pârâului Sărat s-au surpat în timp, formând lacuri sărate precum Brăzi și Balta Roșie. Exploatarea modernă a început în secolul al XIX-lea prin amenajarea primelor saline sistematizate, fiind introduse treptat tehnologii tot mai performante, inclusiv prima mașină de extracție cu aburi instalată în România și metode moderne de exploatare minieră. Din 1959, sarea este extrasă atât prin dizolvare în sonde, cât și în subteran, iar din anii 1990 exploatarea se desfășoară în noua mină de la Cocenești, folosind una dintre cele mai moderne metode de exploatare la nivel mondial. O parte a galeriei subterane a fost amenajată ca punct turistic, unde vizitatorii pot descoperi istoria salinei, spații de agrement și joacă, precum și cea mai mare biserică subterană din România.

În inima muntelui de sare - experiența noastră

După această scurtă incursiune în istoria locului, să îți povestesc cum a decurs vizita noastră. Transportul cu microbuzul durează aproximativ 10 minute. Ajunși în salină, am început „exploatarea”. Am admirat expozițiile de artă plastică, am citit despre istoria salinei, apoi am mers să vizităm biserica. Slujba de duminică tocmai s-a terminat, dar am fost și noi miruiți de preot. Am spus o rugăciune, am făcut niște fotografii și ne-am continuat vizita. Deși era doar ora 11:00, ni se făcuse foame, așa că am mers la restaurant.

Restaurantul nu ne-a impresionat. Mâncarea a fost decentă, dar seamănă mai degrabă cu cea de cantină decât cu preparatele unui restaurant turistic. Oferta era destul de limitată. Eu mi-am comandat șnițel de pui cu piure de cartofi, un ecler și o apă plată, acest meniu a costat aproximativ 50 lei.

 După ce am mâncat, ne-am hotărât să ne dăm cu karturile cu pedale. Un bilet a costat 15 lei/ 15 minute. Eu am abandonat înainte să expire cele 15 minute, semn că ar trebui să fac mai multă mișcare. Cu toate acestea ne-am distrat foarte tare cu karturile.

După această activitate am mers într-un loc amenajat cu aparate de fitness, și mi-am lucrat puțin și brațele 😂, apoi am jucat șotron.

În salină mai sunt amenajate terenuri de fotbal, baschet și tenis de câmp, un patinoar, o sală de biliard, spații pentru tenis de masă și șah, precum și o cramă. Din păcate, în ziua vizitei noastre crama era închisă.

Per total, vizita la Salina Ocnele Mari ne-a plăcut. Spațiul este bine amenajat, există multe activități pentru copii și adulți, iar temperatura constantă o transformă într-o destinație excelentă în zilele toride de vară. Chiar dacă restaurantul nu ne-a impresionat, experiența în ansamblu a meritat și cu siguranță recomandăm o vizită dacă ajungi în județul Vâlcea.

Pe curând!

*Fotografiile sunt din arhiva personală

Din nou la Peștera Muierii din Baia de Fier

 Îți faci planuri să vizitezi un obiectiv turistic și pleci cu o experiență complet diferită. Așa s-a întâmplat și în cazul nostru la Peștera Muierii, din Baia de Fier, județul Gorj. Anul trecut, în iunie, am vrut să vizităm peștera, însă nu am reușit, trebuia să așteptăm în jur de 30 minute și deja se făcuse târziu.

Anul acesta am ajuns cu 6 minute peste ora fixă, iar casa de bilete se închisese. Trebuia să așteptăm o oră, deși nu ne grăbeam, am decis să plecăm. Am petrecut ceva timp prin împrejurimi, ne-am plimbat, am făcut fotografii și ne-am bucurat de liniștea locului.

Peștera Muierii este unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din România și una dintre cele mai vizitate peșteri din țară. Se află în comuna Baia de Fier, la poalele Munților Parâng. A fost modelată de râul Galben și are galerii care se întind pe o lungime de aproximativ 3,5 kilometri, însă doar etajul superior este amenajat pentru vizitare.

Numele peșterii este dat de o legendă veche. Se spune că, în vremurile în care zona era amenințată de invazii, femeile, copiii și bătrânii se refugiau aici, în timp ce bărbații mergeau la luptă. O altă tradiție locală spune că femeile veneau la gura peșterii pentru a toarce sau pentru a înmuia cânepa și inul în apa rece din interior. Indiferent care variantă este adevărată, numele a rămas până astăzi.

Dincolo de legende, peștera are o valoare științifică importantă. Aici au fost descoperite numeroase fosile de urs de cavernă și dovezi ale prezenței oamenilor preistorici, datând din Paleolitic.

Chiar dacă nu am intrat în peșteră, zona din jur merită timpul petrecut aici. Râul Galbenul, versanții stâncoși, pădurea și aerul răcoros creează un peisaj plăcut pentru o plimbare sau o pauză în timpul unei excursii prin nordul Olteniei. În apropiere se găsesc terase și spații de relaxare, iar dacă ajungeți în zonă puteți combina vizita cu alte obiective, precum Peștera Polovragi sau Transalpina.

Dacă ești curios să vezi cum arată interiorul peșterii, poți face un tur virtual: https://tur3d.real-tour.ro/show/?m=9LDM4aAioB5. 

Dacă vrei să afli mai multe despre descoperirile arheologice din Peștera Muierii, găsești aici studiul științific publicat în revista PNAS.

Data viitoare, când vom reveni, poate reușim să vizităm și interiorul peșterii. Cum spune o vorbă veche: a treia oară e cu noroc! Până atunci, rămân fotografiile și amintirea unui loc care ne-a convins că nu este nevoie să bifezi toate obiectivele pentru a te bucura de o destinație.

Dacă ai în plan o vizită, verifică programul înainte de plecare și încearcă să ajungi cu cel puțin 15-20 de minute înainte de ora de intrare. Accesul se face în grupuri, la ore fixe, iar casa de bilete se închide înainte de ultimul tur al zilei.

Pe curând!