Resident Evil (2026) – o evadare în lumea horror

 Când viața devine o corvoadă, pune PAUZĂ, apoi apasă pe REDARE și evadează în lumea filmului, pentru a-ți încărca bateriile și a-ți recăpăta energia! 

Așa am făcut și eu pe 19 septembrie, când am mers la cinema să văd Resident Evil. Mi-a prins bine ieșirea, iar filmul s-a dovedit o alegere inspirată pentru o seară în care voiam să mă deconectez de la grijile cotidiene. M-am relaxat, m-am deconectat și am avut parte de câteva momente care m-au amuzat.

Lansat în cinematografe începând cu 18 septembrie 2026, noul Resident Evil este regizat de Zach Cregger, cunoscut pentru filmele Barbarian și Weapons. De această dată, cineastul propune o poveste nouă în universul francizei, fără să se limiteze la reluarea aventurilor din filmele anterioare.

Personajul principal este Bryan, interpretat de Austin Abrams, un curier de produse medicale care ajunge prins într-o noapte de coșmar. O livrare îl aduce în mijlocul unor evenimente violente, iar ceea ce părea o misiune obișnuită se transformă într-o luptă pentru supraviețuire. Pe măsură ce situația scapă de sub control, Bryan trebuie să găsească o cale de a scăpa dintr-un mediu în care pericolul se ascunde la fiecare pas.

Din distribuție mai fac parte Zach Cherry, Kali Reis și Paul Walter Hauser. Scenariul este semnat de Zach Cregger și Shay Hatten, iar filmul păstrează elementele specifice seriei: creaturi monstruoase, confruntări violente și situații-limită.

Deși este încadrat în genul horror, mie nu mi s-a părut un film chiar atât de înfricoșător. Are scene tensionate și suficientă acțiune, însă nu lipsesc nici momentele amuzante, care mai „îndulcesc” atmosfera. Combinația dintre acțiune și umor îl face agreabil chiar și pentru cei care nu preferă filmele horror. Nu este neapărat o alegere pentru cei care caută groaza pură, dar poate fi pe gustul celor care preferă un horror cu multă acțiune și ritm alert.

 Pentru mine, filmul și-a atins scopul: mi-a oferit o experiență plăcută la cinema și câteva ore de evadare din programul obișnuit. La final, am făcut și o fotografie la panoul de promovare al filmului, ca amintire a ieșirii.

 Îl recomand celor care vor să vadă un film dinamic, cu elemente horror, fără să se aștepte neapărat la o experiență terifiantă.

Ultimul bărbat de pe pământ – râsul de după apocalipsă

Am văzut la Craiova spectacolul „Ultimul bărbat de pe Pământ”, o comedie de Octavian Strunilă care m-a făcut să râd cu poftă de la început până la sfârșit.

Acțiunea se petrece în viitor, după o pandemie care a decimat omenirea. Puținii supraviețuitori de pe Pământ încearcă să construiască o lume nouă. Și ce ar putea fi mai important pentru început decât organizarea unor alegeri prezidențiale?

De aici începe nebunia! Un candidat nu vrea să fie președinte, dar soția lui visează să devină prima doamnă. Un geniu bețiv complică lucrurile în plină campanie electorală, iar doi tineri îndrăgostiți descoperă cum să pună în funcțiune o mașină a timpului. În loc să găsească liniștea unei lumi noi, personajele ajung prinse într-un carusel de situații absurde și încurcături, alimentate de ambiții și presărate cu momente savuroase.

Dincolo de comicul situațiilor, piesa ironizează lupta pentru putere și slăbiciunile omenești. Chiar și atunci când omenirea este pe cale să dispară, ambițiile politice, interesele personale și dorința de a ocupa un loc privilegiat nu dispar.

Actorii au jucat impecabil, cu energie, naturalețe și un simț al comicului care a dat savoare situațiilor. Replicile, personajele și ritmul spectacolului au transformat povestea postapocaliptică într-o experiență teatrală de care m-am bucurat din plin.

„Ultimul bărbat de pe Pământ” este mai mult decât o comedie despre supraviețuitorii unei lumi devastate. Este și o oglindă a societății noastre.

Recomand spectacolul celor care iubesc umorul inteligent și comediile care, printre hohote de râs, spun și adevărul despre noi. Pentru mine, seara a avut și o bucurie în plus: am văzut-o pe Ana Odagiu, pe care îmi doream să o întâlnesc, și am făcut o fotografie împreună. Nu a ieșit chiar cum mi-aș fi dorit, dar întâlnirea rămâne o amintire frumoasă.

 Pe curând!

Toți suntem malefici – Amanda Foody și C. L. Herman

 „Toți suntem malefici” este una dintre cărțile despre care încă nu știu exact ce să spun. Nu pentru că ar fi fost o lectură rea, ci pentru că nu știu finalul.

La început, nu m-a prins cine știe ce. Am încercat să intru în poveste, dar nu m-a dat pe spate. Spre final, însă, lucrurile au devenit interesante și am vrut să aflu ce se întâmplă mai departe.

Și aici vine partea care m-a enervat.

Cartea este primul volum dintr-o serie, dar pe copertă nu am văzut nicio mențiune care să indice acest lucru. Când am început să caut volumul următor, am descoperit că nu este tradus în română.

Serios, de ce nu este specificat clar că volumul face parte dintr-o serie? Nu mă deranjează să citesc serii, dar aș prefera să știu de la început la ce mă aștept. Tocmai când povestea a început să-mi stârnească interesul, am descoperit că nu pot continua lectura în limba română.

Dincolo de această nemulțumire, povestea are o premisă interesantă, construită în jurul rivalităților dintre familii și al luptei pentru putere.

Acțiunea se desfășoară în Ilvernath, un oraș în care șapte familii participă, din generație în generație, la un turnir mortal. Fiecare familie își desemnează un campion, iar câștigătorul obține controlul asupra unei surse de magie extrem de puternice. Miza este uriașă: pentru ca unul să câștige, ceilalți campioni trebuie să moară.

De data aceasta, însă, lucrurile se complică. Existența turnirului este dezvăluită public prin intermediul unei cărți care scoate la iveală secretele familiilor și oferă informații despre adversari. Astfel, competiția capătă o nouă dimensiune, iar campionii trebuie să decidă dacă urmează regulile moștenite sau încearcă să schimbe cursul evenimentelor.

Povestea este construită din perspectiva a patru personaje: Alistair Lowe, Isobel Macaslan, Gavin Grieve și Briony Thorburn. Fiecare are propriul trecut, secrete de familie și motive pentru care participă la competiție. Nu sunt doar niște adolescenți puși să se lupte între ei, ci tineri crescuți într-un sistem care le-a hotărât, practic, soarta înainte ca ei să poată alege ce vor să facă în viață. 

Per total, „Toți suntem malefici” a fost o lectură plăcută. Cartea mi-a amintit de Jocurile foamei, doar că aici arma folosită în luptă este magia. Mi-au plăcut suspansul și conflictele dintre personaje, care au făcut povestea să devină interesantă. Tocmai de aceea, mi-ar fi plăcut să pot continua lectura fără să fiu nevoită să aștept o traducere care, momentan, nu este disponibilă.

Tu ai citit cartea? Ai citit ambele volume? Cum este finalul?

Pe curând!

„Cei trei asasini” – o comedie în care planurile criminale stârnesc hohote de râs

 Am văzut spectacolul „Cei trei asasini”, o comedie în care iubirea, gelozia și dorința de a scăpa de propriile probleme duc la o succesiune de situații absurde și extrem de amuzante.

În centrul poveștii se află Barbara, soțul ei, Tom, și Jerry, amantul ei. Barbara este prinsă între cei doi bărbați și nu se poate hotărî pe cine își dorește cu adevărat. În loc să găsească o soluție simplă, cei trei ajung să pună la cale planuri de crimă, fiecare încercând să scape de celălalt. Totul se petrece într-o cameră de hotel, unde lucrurile scapă rapid de sub control, iar tentativele lor eșuează într-un mod hilar.

Ceea ce face spectacolul atât de amuzant este contrastul dintre intențiile serioase ale personajelor și incapacitatea lor de a duce ceva la bun sfârșit. Fiecare încearcă să dețină controlul, dar ajunge să complice și mai mult lucrurile.

Spectacolul este o adaptare realizată de Mihai Bendeac după piesa „Crimă la Howard Johnson”, de Ron Clark și Sam Bobrick. În distribuție îi regăsim pe Mihai Bendeac, Anca Dinicu și Vlad Drăgulin, iar regia este semnată tot de Mihai Bendeac.

Mi-am dorit foarte mult să-l văd pe Bendeac jucând într-o piesă de teatru, deoarece îl mai văzusem în alte spectacole, dar numai pe YouTube. Cel mai mult m-a surprins Vlad Drăgulin. Probabil că îi știi pe cei trei din serialul „Băieți de oraș”, însă pe scenă sunt diferiți. În timp ce Mihai și Anca păstrau, pe alocuri, „vocea” personajelor din serial, Vlad a rămas în personaj pe tot parcursul spectacolului.

Pentru mine, a fost interesant să-i văd pe cei trei actori într-un context. Tu ai văzut „Cei trei asasini”? Dacă da, care dintre actori te-a surprins cel mai mult? 

Pe curând!

Ce-am găsit al meu să fie – obsesia unui cititor

• Autor: Stephen King
• Gen: thriller / crime / mystery
• Pagini: 448, ediția apărută la Nemira în 2017
• Seria: Bill Hodges #2
• Titlul original: FINDERS KEEPERS
• Rating personal: 3,5/5
  

Povestea începe cu John Rothstein, un scriitor de mare succes care s-a retras din viața publică și nu a mai publicat nimic de zeci de ani. Morris Bellamy este obsedat de Jimmy Gold, personajul creat de Rothstein, un tânăr revoltat, incapabil să-și găsească locul în lume. Acesta este convins că autorul și-a distrus personajul în ultimul volum al trilogiei, transformându-l într-un banal locuitor al suburbiei, cu o slujbă în publicitate.

Cum acțiunea se petrece în anii '70, Morris nu poate să-și verse frustrările pe internet, așa că pătrunde prin efracție în casa lui Rothstein și îi trage un glonț în cap. Pleacă de acolo cu toate manuscrisele scrise de autor după retragerea din viața publică, dar și cu peste 20.000 de dolari. Înainte să apuce să citească manuscrisele, care continuă povestea personajului său preferat, Morris este arestat, nu pentru crimă, ci pentru viol și ajunge la închisoare. Timp de 35 de ani, visează la ziua în care va fi eliberat și va putea recupera manuscrisele pe care le ascunsese înainte de arestare.

Peter Saubers locuiește împreună cu familia în fosta casă a lui Morris. Tatăl lui Peter este una dintre victimele masacrului de la târgul de joburi, iar familia trece printr-o perioadă foarte dificilă. Peter descoperă întâmplător ascunzătoarea lui Morris și o parte din bani îi folosește pentru a-și ajuta familia să depășească problemele financiare, iar manuscrisele le citește pe nerăsuflate. Manuscrisele îi trezesc pasiunea pentru literatură și îl transformă într-un admirator al lui Jimmy Gold. Trec câțiva ani, iar Morris este eliberat condiționat din închisoare, ceea ce îl pune inevitabil pe urmele lui Peter. Abia atunci intră în scenă fostul detectiv Bill Hodges, ajutat de colaboratorii săi de încredere, Holly și Jerome. 

Imagine generată cu AI – ChatGPT (OpenAI)

Morris Bellamy este coșmarul oricărui scriitor: fanul convins că știe mai bine decât autorul ce ar trebui să se întâmple cu un personaj și reacționează violent atunci când autorul îl dezamăgește. Morris amintește de Annie Wilkes din Misery, un alt exemplu de fan dus la extrem, dar, spre deosebire de ea, nu vede în Jimmy Gold un personaj fictiv, ci o persoană reală pe care autorul a abandonat-o. Dincolo de intriga polițistă, aceasta mi se pare tema cea mai interesantă a romanului: relația dintre autor, opera sa și cititorii care ajung să creadă că au un drept de proprietate asupra ei. 

Tocmai această obsesie îl face pe Morris să-și construiască o logică proprie, în care orice gest devine justificabil dacă servește unei cauze pe care o consideră dreaptă. După cum spune chiar el: 

„Uneori alegerile proaste devin o necesitate.”

Romanul urmărește în paralel destinele lui Morris și Pete, iar cititorul știe încă de la început încotro se îndreaptă povestea. Suspansul nu crește din aflarea vinovatului, ci din felul în care cele două destine ajung să se intersecteze.

Hodges aș putea spune că are un rol secundar în acest roman, adică contribuția lui la rezolvarea intrigii este minimă și ar fi putut fi înlocuit fără dificultate de un personaj nou. Nu apare decât spre jumătatea cărții, iar odată cu intrarea lui în scenă, povestea își pierde ritmul pentru că autorul explică cine sunt el, Holly și Jerome și reia evenimentele din Mr. Mercedes. După părerea mea, această recapitulare ar fi putut fi redusă la un paragraf, nu întinsă pe un întreg capitol. Impresia este că Hodges apare în roman în special pentru a pregăti terenul pentru următorul volum din serie. Dacă celelalte două romane le-am citit pe nerăsuflate, acesta mi-a luat câteva săptămâni să-l termin. Deși primele capitole sunt importante pentru a înțelege motivațiile personajelor, am avut impresia că se insistă prea mult asupra lor. 

În ciuda problemelor de ritm, Ce-am găsit al meu să fie este un roman interesant prin tema pe care o propune. Stephen King arată încă o dată că pasiunea pentru cărți poate lua forme neașteptate, iar atunci când admirația se transformă în obsesie, consecințele pot fi devastatoare

Pe curând!

***Înscriu acest articol în tabelul „Citate favorite” găzduit de Suzana

Aparatul de masaj cervical pe care îl folosesc zilnic

 Dacă lucrezi mult la calculator, probabil știi exact despre ce vorbesc.

După 7–8 ore în fața ecranului, corpul începe să protesteze. La mine, zona care cedează prima este gâtul. Mai exact, cervicala. Tensiune, rigiditate, disconfort constant. Și, ca bonus, nici somnul nu era grozav.

Problema pe care am ignorat-o prea mult

Mult timp am tratat problema superficial. Schimbam poziția pe scaun, făceam câteva mișcări de stretching și mai tot timpul spuneam „lasă că trece”. Nu trecea deloc. Adevărul e că ne obișnuim cu disconfortul. Îl integrăm în rutină și îl considerăm normal. Nu e.

Durerile cervicale nu înseamnă doar durere. Vin la pachet cu dureri de cap, amețeli, concentrare mai slabă, iritabilitate și, uneori, somn de proastă calitate. Când lucrezi zilnic la birou, problema nu dispare de la sine. Se acumulează. Am ajuns la concluzia că aveam nevoie de o soluție simplă și eficientă, nu de una de moment. Pentru că aici era problema, de fapt.

Masajul ajută. Colega mea de birou merge săptămânal la masaj și spune că se simte bine după. Știam asta. Dar un drum la salon înseamnă timp, organizare și bani. La costul ședinței se adaugă și deplasarea. Dacă pun la socoteală motorina, deoarece eu nu locuiesc în oraș, plus aproximativ 100 de lei pe ședință, devine o rutină destul de costisitoare.

Și atunci am început să caut alternative.

Alternative care nu m-au convins

Înainte să ajung la acest aparat, mai încercasem o pernă de masaj, pe care am cumpărat-o din Decathlon. Sincer, nu m-a convins deloc. Dacă mă așez cu umerii pe ea, se oprește sau merge foarte greu din cauza greutății. Dacă o fixez pe spătarul scaunului, trebuia să stau foarte lipită de ea ca să simt ceva. Per total, experiența nu a fost ok. Tocmai de aceea am ales să scriu despre acest „roboțel” de la Ihunt.

Roboțelul care m-a surprins

Căutând un aparat de masaj pe care să-l folosesc acasă, am găsit acest model pentru masaj cervical.

Recunosc, nu aveam așteptări prea mari, dar a avut un preț rezonabil și am decis să-l încerc. Sunt destul de sceptică atunci când un produs promite multe. Dar acesta m-a convins imediat: este extrem de ușor de folosit. Îl pun pe gât și îl pornesc. Atât. Nu trebuie să întrerup ce fac. Îl pot folosi chiar și în timp ce lucrez la calculator, ceea ce pentru mine contează enorm. Asta înseamnă că nu trebuie să-mi „fac timp” special pentru el.

Aparatul are 3 tipuri de masaj, iar mișcarea de frământare chiar se simte bine în zona cervicală și a umerilor. Nu este o vibrație aleatorie care doar bâzâie pe gât, ci un masaj care mimează destul de bine presiunea mâinilor. Un alt lucru care mi-a plăcut mult este funcția de încălzire din mânuțe. Are 3 intensități de căldură, iar combinația dintre masaj și căldură ajută vizibil la relaxarea musculaturii. Dar atenție! Dacă ai pielea sensibilă (cum o am eu) nu folosi treapta de căldură mare. Bine, recunosc: eu am folosit și crema Fleximax, care se încălzește (arde) în contact cu temperatura. În plus, am setat căldura din mânuțe la maximum. Combinația nu e cea mai potrivită, crema a început să mă „ardă”, iar eu m-am ales cu o bășicuță. Îl folosesc zilnic și nu am avut probleme până când am folosit crema.

După utilizare, simt zona gâtului mult mai relaxată. Și cred că acesta este criteriul cu adevărat important: cum te simți după ce îl folosești. Acest aparat de masaj cervical și umeri iHunt SPA HandTouch Neck 3D a devenit parte din rutină. Este mic, compact și mereu la îndemână. Nu trebuie montat, pregătit sau scos din cine știe ce cutie. Îl iei și îl folosești. Atât.

Și, amuzant, nu l-am folosit doar pentru gât. L-am testat și pentru masajul picioarelor — și da, funcționează surprinzător de bine. Hihi. Dacă ar fi să-l descriu într-o singură frază, aș spune așa: Este maseurul meu personal — eficient, practic și mult mai ieftin decât mersul constant la salon.

Până acum, sincer, nu i-am găsit minusuri.

Știu că sună aproape prea frumos, dar prefer să fiu sinceră decât să inventez „defecte” doar ca să par obiectivă. Nu spun că înlocuiește un terapeut sau că rezolvă orice problemă medicală. Dar dacă ai tensiune musculară cauzată de stat mult la birou, postură proastă sau stres, pentru mine s-a dovedit o investiție foarte bună.

Uneori, lucrurile care ne îmbunătățesc viața sunt mici, practice și eficiente.

Și asta este exact ceea ce avem nevoie. Faptul că doi colegi de birou și-au comandat și ei câte unul după ce l-au testat pe al meu — inclusiv colega care merge săptămânal la masaj — mi-a confirmat că nu sunt singura care a fost plăcut surprinsă de el.

Eu mi-am găsit, momentan, o soluție care funcționează. Tu ce ai încercat pentru durerile de gât și umeri? Masaj, stretching, kinetoterapie sau altceva?

Recenzie „M-ai păcălit o dată” (Fool Me Once) de Harlan Coben

 Titlu: M-ai păcălit o dată (Fool Me Once)
Autor: Harlan Coben
Traducere din limba engleză de Roxana Brînceanu
Editură: Paladin
Nr. pagini: 384
Gen: Thriller psihologic, crime

Rating: 3/5 ⭐

Despre autor

Harlan Coben (n. 1962) a început să scrie încă din colegiu, iar primul roman i-a fost acceptat pentru publicare la vârsta de 26 de ani, după care s-a dedicat exclusiv scrisului. A scris 35 de cărți, traduse în 46 de limbi, și a fost primul autor câștigător al tripletei de premii Edgar Award, Shamus Award și Anthony Award. A vândut peste 100 de milioane de exemplare în lumea întreagă. Este creator și producător al mai multor seriale și filme pentru Netflix: Stay Close, The Stranger, The Innocent, The Woods. A fost co-producător al câtorva miniserii franceze și al unui serial german după cărțile sale.

Nu am citit nimic de Harlan Coben și, dacă tot am prins la reducere cartea „M-ai păcălit o dată”, am zis: de ce nu? Mai ales că face parte din genul meu preferat: thriller.

Părerea mea despre M-ai păcălit o dată

Nu este o lectură rea, dar nici ceva wow sau poate nu a fost cea mai bună alegere pentru primul roman de Harlan Coben (?!). 

Cartea începe cu înmormântarea soțului Mayei, care fusese ucis în urma unui jaf. Joe, soțul ei, provenea dintr-o familie bogată și influentă. Maya este un fost pilot militar de operațiuni speciale care suferă de TSPT și este acum o mamă singură care trebuie să crească o fetiță de doi ani. O prietenă de-ale surorii ei îi face cadou o ramă foto digitală care are integrată și o cameră de supraveghere. Într-o zi când verifică ce a înregistrat camera, vede ceva foarte ciudat: soțul ei se joacă cu fetița lor și asta declanșează un șir de evenimente. Maya începe să investigheze moartea soțului, care pare să aibă legătură cu moartea sorei ei.

Intriga nu este suficient de coerentă pentru a fi credibilă. Prea multe scene în care Maya retrăiește momentele din război, reluând aceleași scenarii. Atenția mea era distrasă ușor de la poveste și nu m-a captivat așa cum se întâmplă de obicei. În mod normal, pot să trec destul de ușor peste elementele mai puțin credibile, mai ales că este vorba de ficțiune, dar aici a trebuit să fac asta prea des. De asemenea, deși povestea a fost interesantă, pe parcurs a devenit destul de haotică și greu de urmărit. De aceea i-am acordat cele trei steluțe.

Ciudat final! M-a păcălit și probabil va păcăli mulți cititori, tocmai pentru că mizează pe ambiguitate și pe schimbarea constantă a perspectivelor. Este genul de deznodământ care te obligă să reevaluezi întreg firul narativ și să te întrebi cât de mult ai fost condus de aparențe. 

Tu ai citit cartea sau ai alte recomandări din cărțile lui Harlan Coben?

Pe curând!📚

Mr. Mercedes – când răul are chip uman

• Autor: Stephen King
• An apariție: 2014
• Gen: thriller / crime / mystery
• Pagini: 488, ediția apărută la Nemira în 2015
• Seria: Bill Hodges #1
• Rating personal: 5/5

Când monștrii nu mai sunt supranaturali

„Mr. Mercedes” (publicat în 2014) este un roman de Stephen King care marchează o deviere semnificativă de la genul horror supranatural care l-a consacrat, fiind un thriller polițist de tip „hard-boiled” și de suspans psihologic.

Este primul volum din Trilogia Bill Hodges (urmat de Ce-am găsit al meu să fie și Mort la datorie) și a câștigat prestigiosul premiu Edgar Award pentru cel mai bun roman în 2015.

Cartea începe cu un masacru:  Într-o dimineață cu ceață groasă, sute de șomeri așteaptă la coada unui târg de joburi.  Un ucigaș mascat în clovn fură un Mercedes și intră cu viteză în mulțimea de șomeri, apoi dă cu spatele, călcând peste oameni. În total: 8 oameni uciși, printre care și un bebeluș și 15 răniți grav, mutilați. Ucigașul scapă fără urmă.

„[...] observă că o lumină neplăcută, de culoarea fierului, se furișase prin văzduhul nopții. Nu avea nimic a face cu aurora gingașă și trandafirie din poeme și vechile filme tehnicolor; acesta era antonimul desăvârșit al zorilor de zi, umed, rece și palid, ca obrazul unui cadavru de o zi.”

imagine generată cu Gemini

Vânătorul și prada — cine pe cine urmărește?

Acest roman mi-a captat atenția de la primele pagini și nu am putut să-l las până nu am aflat finalul; în trei zile l-am dat gata. Mr. Mercedes este un thriller bun, alert, cu toate ingredientele unui succes, cu răsturnări de situație care m-au ținut cu sufletul la gură și m-au făcut să dau pagină după pagină. 

„Majoritatea oamenilor sunt încălțați cu Ghete de Plumb încă din fragedă pruncie și sunt obligați să le poarte întreaga viață. Ghetele acestea de plumb poartă numele de CONȘTIINȚĂ.”

Încă de la început știm cine este ucigașul: Brady - vânzătorul de înghețată din cartier, cu cel mai drăguț zâmbet. O deghizare perfectă - cine ar fi bănuit!? Și îmi vin în minte versurile celor de la Paraziții, din Mesaj pentru Europa: „... sunt inofensiv, dar gândul meu e criminal...” Ceea ce nu știm este dacă acesta va fi prins.

Deci, avem un sociopat, un detectiv pensionat și o crimă în masă rămasă nerezolvată, dar și frustrarea ucigașului că „opera” lui a primit prea puțină atenție. Bill Hodges, un polițist pensionat, plictisit și cu gânduri suicidare, este scos din starea lui de deprimare de scrisoarea ucigașului, care îl ațâță și-i dă un scop: să-l prindă, să plătească pentru crimele comise!

Începe o cursă contra cronometru pentru a preveni o nouă tragedie, ajutat de Jerome (un adolescent foarte inteligent) și Holly (o femeie adultă extrem de anxioasă, neurodivergentă, dar cu abilități analitice excepționale) - mi-au plăcut ajutoarele și m-a amuzat relația lui cu Janey (verișoara lui Holly).

„prietenii sunt periculoși; știe el bine ce sunt prietenii: ofrande pentru ego. Plase de siguranță emoțională.”

Narațiunea alternează între perspectiva lui Hodges și cea a lui Brady, oferind cititorului acces direct la mintea deformată a ucigașului înainte ca detectivul să afle detaliile.

Mi-a plăcut foarte mult romanul și îl recomand tuturor iubitorilor de thriller. Mr. Mercedes demonstrează că Stephen King nu are nevoie de fantome, hoteluri bântuite sau clovni supranaturali ca să te înfioare — uneori, cei mai înspăimântători monștri sunt cei care merg printre noi și zâmbesc politicos. Voi continua să citesc toată seria, dar și cărțile în care Holly este protagonistă!

Închei cu un citat care mi-a plăcut și înscriu articolul în tabelul cu Citate favorite, gazduit de Suzana.

„- Computerul dumitale nu-i doar un televizor mai modern. Fă bine și scoate-ți asta din cap. De fiecare dată când îl deschizi, deschizi și o fereastră în viața dumitale. Pe care se poate uita oricine vrea.”

Pe curând! 

Să nu clipești!

 „Să nu clipești” face parte dintr-o serie care o are ca protagonistă pe Holly Gibney, deși am toate celelalte cărți, eu am început seria invers, adică am citit ultima carte apărută.

Ordinea romanelor este: Mr. Mercedes (pe care o citesc acum); Ce-am găsit al meu să fie; Mort la datorie; Străinul; Un strop de sânge; Holly și Să nu clipești.

De data aceasta, povestea nu se bazează pe horror supranatural. Nu există monștri, entități misterioase sau lucruri imposibil de explicat. Horrorul vine din oameni, din manipulare, obsesii, din cât de repede pot distruge o viață și cât de ușor adevărul ajunge să nu mai conteze. Totul începe cu Duffrey, un bărbat care ajunge la închisoare pentru niște acuzații îngrozitoare. Toată lumea îl consideră vinovat, pentru că dovezile împotriva lui par imposibil de contestat, apoi omul este ucis în penitenciar.

La scurt timp după, se află că Duffrey era nevinovat și că totul i s-a înscenat. Mai rău, procurorul știa deja asta înainte ca omul să moară. Din acel moment, romanul se transformă într-o cursă tensionată în care adevărul apare în fragmente, iar fiecare personaj pare să ascundă ceva.

Mi-a plăcut foarte mult ritmul cărții. Stephen King construiește tensiunea treptat, nu lasă povestea să stagneze și nu transformă totul într-o avalanșă de șocuri ieftine. Simți constant că există detalii importante ascunse printre conversații și scene aparent simple. De multe ori credeam că am înțeles direcția poveștii, iar câteva capitole mai târziu îmi dădeam seama că eram complet pe lângă.

Holly este un personaj interesant, are anxietățile ei, momente ciudate, nesiguranțele ei, dar tocmai asta o face atât de umană. Nu pare construită artificial ca un detectiv genial care le știe pe toate. Relația ei cu Jerome și Barbara funcționează foarte bine și mi-a plăcut mult dinamica dintre ei.

„Dar zâmbește, pentru că zâmbetul nu este doar umbrela într-o zi ploiasă. Zâmbetul este și un scut.”

„... comportamentul uman va rămâne întotdeauna un mister pentru ea.” 

Cartea atinge teme politice și sociale, dar fără să transforme totul într-un discurs obositor. Contextul american este prezent inevitabil, mai ales când vine vorba despre justiție, manipulare mediatică și ideea de vinovăție publică. Totuși, romanul rămâne în primul rând un thriller construit pe suspans și pe psihologia personajelor, nu o lecție morală. King pare mai interesat să arate cât de repede oamenii judecă și condamnă pe cineva înainte să afle adevărul.

„Banii vorbesc, adevărul este redus la tăcere.”

Nu am citit celelalte cărți, dar povestea funcționează foarte bine și ca roman de sine stătător. M-a prins de la primele pagini și aproape tot timpul am avut senzația că îmi scapă ceva important. Exact genul ăla de carte care te face să mai citești încă un capitol înainte să dormi și după aia realizezi că e două dimineața și viața ta profesională de mâine tocmai a fost sabotată de Stephen King.

Este genul de roman care îți amintește că cele mai înfricoșătoare lucruri nu au colți, tentacule sau ochi roșii. Au funcții publice, convingeri ferme și acces la informații despre alți oameni. Civilizația, această improvizație fragilă care încă se preface că știe ce face.

Un citat pe care nu l-am putut integra natural în articol, dar care mi-a rămas în minte:

„... dacă nu-l folosești, talentul nu este nimic altceva decât o iluzie.”

Finalul nu este perfect logic, dar suficient de intens încât să uiți micile exagerări. I-am acordat 5 steluțe.

Înscriu articolul în tabelul cu Citate favorite găzduit de Suzana.

Pe curând!

*** fotografii din arhiva personală

Câinele din Baskerville

 Câinele din Baskerville este un caz enigmatic rezolvat de celebrul Sherlock Holmes, cu ajutorul doctorului Watson. Cele două personaje sunt celebre în literatura engleză, care au devenit repere universale ale deducției logice, în căutarea adevărului. Lumea e plină de lucruri evidente pe care nimeni nu le observă niciodată, însă Sherlock le observă. Dacă aș fi un detectiv, aș vrea să fiu ca el.

În acest roman, misterul este construit în jurul unei anchete complexe, care testează exact acest tip de observație atentă. Este o poveste polițistă bună, cu multe mistere, distractivă cu un ritm moderat, imprevizibilă, plină de întorsături, care îți mențin curiozitatea până la final. 

Să fie el suspectul principal din spatele fărădelegilor petrecute la castel?

Prestigioasa familie Baskerville, timp de două secole, se află sub un blestem întunecat, majoritatea membrilor găsindu-și sfârșitul din cauza unui câine infernal. Ultima victima a blestemului este Sir Charles Baskerville.

După tragica și neașteptata dispariție, succesorul său, Sir Henry Baskerville, ultimul moștenitor se hotărăște să se mute la castel, în ciuda blestemului străvechi și a avertismentului primit prin intermediul unui bilet anonim de a sta departe de castel.

Dr. Mortimer, un vechi prieten al familiei Baskerville, merge în Londra pentru a-i cere ajutorul detectivului celebru, înainte ca blestemul să mai facă o victimă.

Va reuşi Sherlock Holmes să îl scape pe Sir Henry, noul proprietar al castelului Baskerville, de vechiul blestem abătut asupra familiei? Ori înspăimântătorul câine va face o nouă victimă?

Vei afla doar dacă vei citi chiar tu cartea! Dacă deja ai citit-o, aștept să-mi spui părerea ta în sectiunea de comentarii. Mie mi-a plăcut foarte mult.

Despre Arthur Conan Doyle

Se naște, pe 22 mai 1859, Arthur Ignatius Conan Doyle, al treilea dintre cei zece copii ai lui Charles Altamont Doyle și Mary Foley. Este botezat în religia romano-catolică a părinților săi.

Între anii 1868–1875 își începe educația, studiind doi ani la școala preparatorie iezuită Hodder, apoi cinci ani la colegiul Stonyhurst din Ribble Valley, Lancashire. În această perioadă devine povestitor popular printre colegi, scrie versuri și editează un ziar școlar neoficial. Își ia bacalaureatul la Stonyhurst și urmează apoi un an la colegiul iezuit din Feldkirch, Austria. Ulterior devine student la medicină la Universitatea din Edinburgh.

Își continuă studiile medicale și absolvă în 1881. Publică prima povestire, „The Mystery of Sasassa Valley“, în Chambers’s Journal la 6 septembrie 1879. În 1882 publică în revistele London Society, All the Year Round, The Lancet și The British Journal of Photography. În următorii opt ani devine un medic de succes.

Scrie romanul Un studiu în roșu (A Study in Scarlet), publicat în Beeton’s Christmas Annual în 1887, iar în volum în 1888. În februarie 1890 este publicat în Lippincott’s Monthly Magazine romanul Semnul celor patru (The Sign of the Four). În aprilie apare romanul Firma Girdlestone (The Firm of Girdlestone), iar în octombrie Semnul celor patru este publicat în volum.

În 1891 publică primele șase povestiri din ciclul Aventurile lui Sherlock Holmes în The Strand Magazine. Între ianuarie și iunie 1892 sunt publicate încă șase povestiri, iar o alta în decembrie, după care volumul Aventurile lui Sherlock Holmes este publicat în formă de carte.

În 1893 continuă seria în The Strand, iar povestirile sunt reunite în volum sub titlul Memoriile lui Sherlock Holmes (The Memoirs of Sherlock Holmes). În 1895 apar în The Strand Aventurile brigadierului Gerard (The Exploits of Brigadier Gerard), publicate în volum în 1896.

În 1901 apare în The Strand Câinele din Baskerville (The Hound of the Baskervilles), publicat în volum în martie 1902. În aceeași perioadă apar povestirile din Întoarcerea lui Sherlock Holmes (The Return of Sherlock Holmes), publicate în volum în 1905.

În The Strand apare O lume dispărută (The Lost World), cu profesorul Challenger, iar în octombrie 1912 este publicată în volum. Arthur Conan Doyle vizitează America de Nord în 1914, iar la 4 august Marea Britanie declară război Germaniei, moment în care formează echipe de voluntari.

Apare în The Strand Valea groazei (The Valley of Fear), publicată în volum în 1915. Este publicată în The Strand Ultima reverență (His Last Bow), iar în octombrie 1917 apare în volum.

În 1926 apare în The Strand Coama leului (The Lion’s Mane), iar în 1927 Arhiva lui Sherlock Holmes (The Case-Book of Sherlock Holmes). În 1928 este publicată colecția The Complete Sherlock Holmes Short Stories.

La 7 iulie 1930, Arthur Conan Doyle moare în locuința sa, Little Windlesham, în Crowborough.

Sinuciderile din bibliotecă - Fflur Dafydd

Sinuciderile din bibliotecă de Fflur Dafydd este una dintre cărțile pe care le-am câștigat ca premiu la proba Editurii NICULESCU, din cadrul concursului SuperBlog. Thrillerele sunt genul meu preferat, iar descrierea acestei cărți mi-a atras atenția. Am terminat cartea și mi-a plăcut, așa că îți las mai jos părerea mea.

 Romanul Sinuciderile din bibliotecă este un thriller psihologic publicat în 2024 de Editura Niculescu, în colecția „Black Noir”. Cartea este tradusă în limba română de Monica Grecu, iar titlul original este The Library Suicides.

Acțiunea se petrece în mare parte în Biblioteca Națională, un spațiu care contribuie la atmosfera tensionată și ușor claustrofobică a romanului. Fflur Dafydd construiește povestea gemenelor Ana și Nan, două personaje marcate profund de moartea mamei lor, care doresc să se răzbune pe criticul literar Eben, deoarece credeau că el este motivul pentru care mama lor s-a sinucis. Elena este o scriitoare destul de populară, iar Eben recenza într-un mod excesiv de critic fiecare roman publicat de ea.

Ritmul alert, întorsăturile de situații și secrete ieșite la iveală mi-au menținut interesul și am continuat să citesc fără oprire. Chiar dacă există mici neconcordanțe, am trecut cu vederea, fiind vorba de un roman de ficțiune.

Unele personaje nu sunt foarte bine dezvoltate, iar după jumătatea romanului acțiunea devine previzibilă și ar fi avut nevoie de mai mult dinamism. Cu toate acestea, i-am acordat patru stele pe Goodreads, pentru că m-a făcut curioasă să continui lectura, iar finalul m-a surprins. Prin acest final cred că autoarea a vrut să lase loc pentru o continuare, pentru că te lasă cu multe întrebări fără răspuns.

Am înțeles că această carte ar fi ecranizată, nu am căutat încă filmul, dar cu siguranță o voi face, deoarece sunt curioasă să văd cum va fi.

În încheiere, las câteva citate care mi-au plăcut. Am înscris articolul și în tabelul „Citate favorite” găzduit de Suzana pe blogul ei.

„Mai mult decât orice altceva, memoria seamănă cu o bibliotecă în dezordine alfabetică și plină cu lucrări pe care nu le colecționează nimeni.” - Joseph Brodsky

„Unele lucruri nu trebuie să fie înregistrate, nicăieri, pentru nimeni. Ar trebui să le înregistrăm atunci când le trăim doar în memorie.”

Pe curând! 

Maria Magdalena: Pontiful uitat de Glenn Cooper

Această carte se numără printre volumele cumpărate de la Editura NICULESCU cu voucherul câștigat la SuperBlog de toamnă. Este primul thriller religios pe care l-am citit și mi-a plăcut. Deși este o carte ușoară și previzibilă, reușește să mențină interesul prin dorința cititorului de a-și confirma anticipările.

Romanul lui Glenn Cooper este o ficțiune bazată pe descoperirea unui papirus antic care propune o perspectivă neconvențională despre Maria Magdalena. Acțiunea din prezent se focusează pe modul în care personajele contemporane încearcă să înțeleagă și să ascundă această descoperire, plasând evenimentele la granița dintre intrigă literară și referințe istorice.

 Romanul este construit pe două planuri temporale – prezentul, dominat de investigații, presiuni din partea reprezentanților religioși și confruntări, și trecutul, unde se propune o reconstrucție ficțională a evenimentelor. Alternanța funcționează din punct de vedere tehnic: capitole scurte, finaluri care mențin suspansul, ritm constant. Cartea se citește rapid, iar intriga este clar articulată. Utilizează elemente din texte apocrife, precum Evanghelia după Maria Magdalena, un document gnostic scris mult mai târziu (secolul I d.Hr.). Aceste scrieri nu fac parte din cononul biblic.

Cooper evită reluarea mitului „desfrânatei pocăite”, o asociere apărută târziu în tradiția apuseană și fără bază explicită în textele canonice. În Noul Testament, Maria Magdalena este prezentată ca o femeie din Magdala care l-a urmat pe Iisus, l-a sprijinit material și a fost primul martor al Învierii, primind misiunea de a vesti evenimentul ucenicilor. Această poziționare oferă un punct de plecare pentru interpretarea literară sugerată de titlul romanului.

„ - Este una dintre Evangheliile biblice care nu a fost inclusă în Noul Testament. Marcu, Luca, Ioan și Matei sunt principalele Evanghelii creștine. Cu toate acerstea, există mai multe așa-numite Evanghelii gnostice, descoperite în Egipt în 1945, care povestesc istoria lui Isus și a creștinismului timpuriu din perspectiva altor autori. Una dintre acestea este Evanghelia după Maria Magdalena. Mai multe pagini de papirus lipsesc din ea, dar din ceea ce a rămas rezultă că Maria era o figură importantă printre discipolii lui Isus, la fel ca Sfântul Petru.”

Ipoteza centrală este interesantă, dar dezvoltarea ei rămâne mai degrabă eficientă la nivel de intrigă. Personajele sunt construite funcțional, în logica acțiunii, rareori capătă consistență psihologică. Motivațiile sunt previzibile, iar conflictele morale nu sunt explorate în mod real. Firul istoric are momente interesante, dar nu atinge complexitatea pe care tema ar permite-o.

 „Maria Magdalena: Pontiful uitat” este o carte reușită ca ficțiune, din categoria thrillerelor istorico-religioase, dar care nu lasă o impresie durabilă. Pentru cititorii care caută suspans și teme provocatoare, cartea poate fi o alegere potrivită. Pentru cei interesați de analiză teologică riguroasă sau de construcție literară complexă, nivelul va părea insuficient.

Eu i-am acordat trei steluțe. Tu ai citit această carte? Sunt curioasă să aflu și părerea ta.

Pe curând!

Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate?

 Pe Carmen am întâlnit-o pentru prima dată la Semimaratonul Craiovei, ediția din 2023, era una dintre participante, iar eu i-am înmânat premiile, deoarece făceam parte din echipa de voluntari. Ulterior ne-am mai întâlnit la diverse evenimente - teatru sau festivaluri - dar nu am avut ocazia să vorbim, doar ne-am salutat. Curiozitatea m-a împins să-i cumpăr cartea și să o cunosc mai bine.

Cartea, așa cum promite, este un jurnal, în care autoarea se axează mai mult pe lucrurile frumoase care i s-au întâmplat și foarte puțin pe lucrurile neplăcute.

Este o persoană cu dizabilități care își trăiește viața la intensitate maximă și profită de orice oportunitate pentru a o trăi frumos. Nu vrea să fie privită cu milă, ci așa cum este ea, o persoană ca noi toți. 

Mesajul central al cărții este unul puternic și necesar: limitele sunt adesea mai mult în mintea noastră decât în realitate. Prin experiențele povestite, Carmen demonstrează că „nu se poate” este, de multe ori, doar o formulă comodă de a renunța.

Cartea inspiră, motivează și te face să-ți pui întrebări despre propriile scuze și bariere. Nu este o lecție spusă de sus, ci una trăită și împărtășită cu sinceritate.

Deși mi-a plăcut cartea și apreciez mesajul transmis, există câteva aspecte care, în opinia mea, ar putea fi îmbunătățite pentru a face lectura și mai clară:

- sunt multe persoane aduse în discuție, iar pentru a urmări mai bine firul narativ, ar fi fost utile nume, fie ele și fictive (cu o notă de subsol sau de final prin care să se menționeze acest lucru). Pentru că la un moment dat, când se trecea de la o amintire la alta (prezent-trecut-prezent) nu mai știam dacă acel băiat/prietenă e aceeași cu cea din prezent.

-  tranzițiile temporale, trecerea din prezent în trecut și apoi în prezent, mi s-au părut prea bruște uneori. În anumite momente, acest lucru poate crea confuzie, mai ales când este vorba despre aceleași personaje apărute în perioade diferite ale vieții autoarei.

Aceste observații nu diminuează valoarea cărții, ci sunt mai degrabă sugestii care ar putea contribui la o experiență de lectură mai fluentă.

Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? este o carte sinceră, caldă și inspirațională, care merită citită mai ales de cei care simt că viața le impune limite greu de depășit. Este o lectură care te îndeamnă să privești lucrurile dintr-o altă perspectivă și să-ți reanalizezi propriile convingeri.

I-am acordat 3 steluțe pe Goodreads, nu pentru că mesajul nu ar fi valoros, ci pentru că, din punct de vedere al structurii, există loc de mai bine.

În încheiere las și două citate care mi-au plăcut:

[...] dorindu-mi ca lumea să înțeleagă un singur lucru, anume că normalitatea nu înseamnă să fii ca ceilalți, ci să fii tu însuți, fără să te lași doborât de ce zic ceilalți despre tine. Dincolo de orice dizabilitate, contează foarte mult sufletul, pe care, din păcate, mulți nu ajung să-l cunoască pentru că se lovesc, inevitabil, de aspectul fizic, care contează cel mai puțin.”

„De-a lungul timpului, am învățat că, pentru a-mi îndeplini o dorință, trebuie neapărat să fac ceva în privința asta, nu să aștept să se întâmple.”

Totodată, înscriu articolul în tabelul cu „Citate favorite” găzduit de Suzana.

Pe curând!📚

Unghi mort - Jo Furniss

 Am primit această carte în campania de testare din cadrul competiției SuperBlog, de la Editura NICULESCU, carte pe care eu am ales-o dintr-o listă de cărți pusă la dispoziția noastră.

Nu este un secret că îmi place genul thriller; am făcut alegerea după ce am citit sinopsis-ul :

O crimă misterioasă pe o autostradă blocată. Dacă ambuteiajul continuă, toți sunt în pericol. Dacă traficul se reia, suspectul dispare.

Nu poți să te faci nevăzut. 

Ucigașul este printre noi.

 „Jo Furniss duce misterul pe culmi noi. Legați-vă centura. Unghi mort este un raliu!” - Jack Jordan, autorul cărții Do No Harm 

Sergentul Belinda „Billy” Kidd se întoarce de la aeroport într-o mașină închiriată. Brusc, se produce un ambuteiaj. Câteva clipe mai târziu, ea găsește un șofer mort într-un sedan negru. Are o spiță de bicicletă înfiptă în ceafă. Ucigașul nu ar fi putut dispărea fără să fie văzut de zecile de martori – trebuie să fie încă acolo, printre ei.

 Unghi mort este genul de roman care te prinde prin felul în care este spusă povestea, nu neapărat prin deznodământ. Acțiunea se dezvoltă treptat, iar suspansul apare din informațiile oferite progresiv. Cititorul află ce se întâmplă din punctul de vedere al mai multor personaje, fiecare având propria poveste și secretele sale. Acest lucru menține interesul pe tot parcursul lecturii, chiar dacă rezolvarea nu este punctul forte al poveștii.

Ideea de bază este una inspirată și originală: un blocaj rutier de proporții, apărut în urma unor atentate, devine echivalentul unei „camere închise”, un spațiu limitat din care nimeni nu poate ieși, în interiorul căruia are loc o crimă. Agatha Christie este renumită pentru acest tip de intrigă folosit foarte des în romanele sale polițiste. Suspecții sunt numeroși, iar faptul că aceștia sunt oameni obișnuiți — șoferi și pasageri prinși într-o situație extremă — adaugă realism și credibilitate întregii intrigi.

Unul dintre punctele slabe ale romanului este construcția personajelor, care nu sunt prea bine conturate, deși fiecare personaj are propriul capitol, iar perspectiva narativă la persoana întâi creează o conexiune reală cu ele. Toți par să ascundă ceva, iar această senzație permanentă de neîncredere menține suspansul până aproape de final. În același timp, autorul profită de aceste istorii individuale pentru a atinge subiecte sensibile și actuale, precum violența domestică, traumele psihologice, discriminarea sau delincvența juvenilă, fără a forța nota.

Cu toate acestea câteva dintre ele ies clar în evidență și rămân memorabile. Această inegalitate nu afectează grav lectura, dar se simte mai ales spre final, când ritmul se accelerează vizibil.

Rezolvarea misterului vine rapid, poate prea rapid în raport cu firul narativ mai detaliat de până atunci. Deși există o tentativă de răsturnare finală de situație, cititorii vigilenți pot anticipa direcția în care se îndreaptă povestea. Cu toate acestea, finalul mai puțin spectaculos nu diminuează plăcerea lecturii, mai ales dacă lectura de până atunci a fost una plăcută și captivantă.

Am apreciat modul în care s-a dezvoltat povestea și, pentru asta, i-am acordat 4 steluțe. Poate că am fost mai generoasă în comparație cu alte recenzii, dar modul în care s-a desfășurat povestea a făcut lectura plăcută.

Mi-am notat și câteva citate care mi-au plăcut și cu această ocazie înscriu articolul în tabelul „Citate favorite” găzduit de Suzana:

„— Un mare talent în viață este să știi când să vorbești și când să-ți ții naiba gura.”

„Speranța este veșnică.”

„Panica este un diavol mic și afurisit care îmi fură răsuflarea din gură. Ghearele lui ascuțite mi se cațără pe umăr și mă zgârie ...”

 La Gala SuperBlog 2025, Editura NICULESCU a pregătit pentru finaliști o surpriză — un set de cărți din genuri diferite, pe care abia aștept să le citesc.

Pe curând!

Marșul cel lung

 Marșul cel lung este un roman scris de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachman și este, într-adevăr, un roman tulburător.

Încă din Evul Mediu, oamenii au fost atrași de jocurile sângeroase, de spectacolul durerii și al morții privite ca formă de distracție. În arene sau piețe publice, suferința devenea un prilej de fascinație colectivă, o formă stranie de catharsis. De la turnirurile violente și execuțiile privite cu încântare, până la competițiile moderne ce glorifică violența sub pretextul divertismentului, omenirea a rămas captivă aceleiași dorințe de a-și privi propriile limite. Romanul Marșul cel lung, de Stephen King, reia această obsesie ancestrală, transformând-o într-o alegorie crudă despre supraviețuire, sacrificiu și prețul sângeros al gloriei.

Deși nu este un roman extraordinar, este totuși bun. Acțiunea se petrece pe parcursul a cinci zile pe o autostradă, unde 100 de băieți sub 18 ani trebuie să meargă cu o viteză de 6,4 km/h. Mergi sau mori, sunt două variante, nu există cale de mijloc.

A exagerat puțin cu descrierea băieților spunând că slăbiseră foarte mult, pierzându-și mai mult de jumătate din greutate corporală, dar poate așa se vedeau ei din cauza nesomnului și a mersului continuu. În realitate, în cinci zile nu ai cum să arăți ca un subnutrit, mai ales dacă totuși mănânci — King exagerează intenționat din motive artistice, pentru a sublinia degradarea fizică și psihică, nu realismul biologic.

Nu au fost prea multe detalii despre acest joc numit ”Marșul cel lung”  sau ce s-a întâmplat cu câștigătorul. Cartea mi-a lăsat o stare de neliniște și o senzație de gol, pentru că te face să te întrebi până unde poate merge omul pentru glorie sau pentru a fi remarcat. Finalul, deși ambiguu, amplifică sentimentul de absurd și neputință.

Per total, i-am acordat 3 steluțe, iar mai jos voi lăsa câteva citate care mi-au plăcut.

„Garraty se gândi că amintirile erau ca o linie zgâriată pe pământ. Cu cât te întorceai  mai mult în urmă, cu atât era mai ștearsă și mai greu de distins; până când, în cele din urmă, nu se mai zărea nimic, doar pământul neted și gaura neagră de neant din care apăruseși.”

„[...]aproape că auzea cum îi funcționează mașinăria dinăuntrul capului: lent, greoi, și totuși la fel de sigur ca moartea și la fel de inevitabil ca impozitele. Cumva, era impresionant.”

„- Este uluitor felul în care mintea dirijează corpul, felul în care îi poate prelua controlul, dictându-i ce să facă! O gospodină obișnuită poate parcurge până la douăzeci și cinci de kilometri pe zi, între frigider, masa de călcat și frânghia de întins rufe. La sfârșitul zilei, este gata să-și ridice picioarele pe masă; totuși, nu-i epuizată. Un comis-voiajor, care bate din ușă în ușă, poate străbate douăzeci și cinci de kilometri. Un licean legitimat la fotbal merge și aleargă treizeci și opt - patruzeci și cinci kilometri... asta într-o zi întreagă, de dimineața de când se scoală până seara la culcare. Toți obosesc, dar niciunul nu-i epuizat.

- Dar să presupunem că-i zici gospodinei: azi trebuie să străbați douăzeci și cinci de kilometri înainte să ai voie să cinezi.

- Ar fi epuizată, nu doar obosită.”

„Știința morții, reală și incontestabilă ca o fotografie, încearcă să se strecoare și să-l înnămolească. Încearca să-l paralizeze. O ignoră cu o indiferență disperată. Coapsa lui era o agonie incredibilă, dar era atât de concentrat încât abia o simțea.”

Tu ai citit cartea? Cum ți se pare?