Recenzie „M-ai păcălit o dată” (Fool Me Once) de Harlan Coben

 Titlu: M-ai păcălit o dată (Fool Me Once)
Autor: Harlan Coben
Traducere din limba engleză de Roxana Brînceanu
Editură: Paladin
Nr. pagini: 384
Gen: Thriller psihologic, crime

Rating: 3/5 ⭐

Despre autor

Harlan Coben (n. 1962) a început să scrie încă din colegiu, iar primul roman i-a fost acceptat pentru publicare la vârsta de 26 de ani, după care s-a dedicat exclusiv scrisului. A scris 35 de cărți, traduse în 46 de limbi, și a fost primul autor câștigător al tripletei de premii Edgar Award, Shamus Award și Anthony Award. A vândut peste 100 de milioane de exemplare în lumea întreagă. Este creator și producător al mai multor seriale și filme pentru Netflix: Stay Close, The Stranger, The Innocent, The Woods. A fost co-producător al câtorva miniserii franceze și al unui serial german după cărțile sale.

Nu am citit nimic de Harlan Coben și, dacă tot am prins la reducere cartea „M-ai păcălit o dată”, am zis: de ce nu? Mai ales că face parte din genul meu preferat: thriller.

Părerea mea despre M-ai păcălit o dată

Nu este o lectură rea, dar nici ceva wow sau poate nu a fost cea mai bună alegere pentru primul roman de Harlan Coben (?!). 

Cartea începe cu înmormântarea soțului Mayei, care fusese ucis în urma unui jaf. Joe, soțul ei, provenea dintr-o familie bogată și influentă. Maya este un fost pilot militar de operațiuni speciale care suferă de TSPT și este acum o mamă singură care trebuie să crească o fetiță de doi ani. O prietenă de-ale surorii ei îi face cadou o ramă foto digitală care are integrată și o cameră de supraveghere. Într-o zi când verifică ce a înregistrat camera, vede ceva foarte ciudat: soțul ei se joacă cu fetița lor și asta declanșează un șir de evenimente. Maya începe să investigheze moartea soțului, care pare să aibă legătură cu moartea sorei ei.

Intriga nu este suficient de coerentă pentru a fi credibilă. Prea multe scene în care Maya retrăiește momentele din război, reluând aceleași scenarii. Atenția mea era distrasă ușor de la poveste și nu m-a captivat așa cum se întâmplă de obicei. În mod normal, pot să trec destul de ușor peste elementele mai puțin credibile, mai ales că este vorba de ficțiune, dar aici a trebuit să fac asta prea des. De asemenea, deși povestea a fost interesantă, pe parcurs a devenit destul de haotică și greu de urmărit. De aceea i-am acordat cele trei steluțe.

Ciudat final! M-a păcălit și probabil va păcăli mulți cititori, tocmai pentru că mizează pe ambiguitate și pe schimbarea constantă a perspectivelor. Este genul de deznodământ care te obligă să reevaluezi întreg firul narativ și să te întrebi cât de mult ai fost condus de aparențe. 

Tu ai citit cartea sau ai alte recomandări din cărțile lui Harlan Coben?

Pe curând!📚

Marșul cel lung

 Marșul cel lung este un roman scris de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachman și este, într-adevăr, un roman tulburător.

Încă din Evul Mediu, oamenii au fost atrași de jocurile sângeroase, de spectacolul durerii și al morții privite ca formă de distracție. În arene sau piețe publice, suferința devenea un prilej de fascinație colectivă, o formă stranie de catharsis. De la turnirurile violente și execuțiile privite cu încântare, până la competițiile moderne ce glorifică violența sub pretextul divertismentului, omenirea a rămas captivă aceleiași dorințe de a-și privi propriile limite. Romanul Marșul cel lung, de Stephen King, reia această obsesie ancestrală, transformând-o într-o alegorie crudă despre supraviețuire, sacrificiu și prețul sângeros al gloriei.

Deși nu este un roman extraordinar, este totuși bun. Acțiunea se petrece pe parcursul a cinci zile pe o autostradă, unde 100 de băieți sub 18 ani trebuie să meargă cu o viteză de 6,4 km/h. Mergi sau mori, sunt două variante, nu există cale de mijloc.

A exagerat puțin cu descrierea băieților spunând că slăbiseră foarte mult, pierzându-și mai mult de jumătate din greutate corporală, dar poate așa se vedeau ei din cauza nesomnului și a mersului continuu. În realitate, în cinci zile nu ai cum să arăți ca un subnutrit, mai ales dacă totuși mănânci — King exagerează intenționat din motive artistice, pentru a sublinia degradarea fizică și psihică, nu realismul biologic.

Nu au fost prea multe detalii despre acest joc numit ”Marșul cel lung”  sau ce s-a întâmplat cu câștigătorul. Cartea mi-a lăsat o stare de neliniște și o senzație de gol, pentru că te face să te întrebi până unde poate merge omul pentru glorie sau pentru a fi remarcat. Finalul, deși ambiguu, amplifică sentimentul de absurd și neputință.

Per total, i-am acordat 3 steluțe, iar mai jos voi lăsa câteva citate care mi-au plăcut.

„Garraty se gândi că amintirile erau ca o linie zgâriată pe pământ. Cu cât te întorceai  mai mult în urmă, cu atât era mai ștearsă și mai greu de distins; până când, în cele din urmă, nu se mai zărea nimic, doar pământul neted și gaura neagră de neant din care apăruseși.”

„[...]aproape că auzea cum îi funcționează mașinăria dinăuntrul capului: lent, greoi, și totuși la fel de sigur ca moartea și la fel de inevitabil ca impozitele. Cumva, era impresionant.”

„- Este uluitor felul în care mintea dirijează corpul, felul în care îi poate prelua controlul, dictându-i ce să facă! O gospodină obișnuită poate parcurge până la douăzeci și cinci de kilometri pe zi, între frigider, masa de călcat și frânghia de întins rufe. La sfârșitul zilei, este gata să-și ridice picioarele pe masă; totuși, nu-i epuizată. Un comis-voiajor, care bate din ușă în ușă, poate străbate douăzeci și cinci de kilometri. Un licean legitimat la fotbal merge și aleargă treizeci și opt - patruzeci și cinci kilometri... asta într-o zi întreagă, de dimineața de când se scoală până seara la culcare. Toți obosesc, dar niciunul nu-i epuizat.

- Dar să presupunem că-i zici gospodinei: azi trebuie să străbați douăzeci și cinci de kilometri înainte să ai voie să cinezi.

- Ar fi epuizată, nu doar obosită.”

„Știința morții, reală și incontestabilă ca o fotografie, încearcă să se strecoare și să-l înnămolească. Încearca să-l paralizeze. O ignoră cu o indiferență disperată. Coapsa lui era o agonie incredibilă, dar era atât de concentrat încât abia o simțea.”

Tu ai citit cartea? Cum ți se pare?

Bună seara, Melania! - Rodica Ojog - Brașoveanu

 În această carte Melania pune la cale un jaf pentru a recupera tabloul "Doamna cu evantaiul" de Goya, pe care nu știu cum l-a pierdut deoarece nu am citit în ordinea care trebuie cărțile. Mi-am dat târziu seama că este o serie. Am citit mai întâi "320 de pisici negre", care se pare că era continuarea acestei cărți.

Cartea, așa cum autoarea ne-a obișnuit, conține multe faze pline de umor. Din carte nu lipsește Azimioară și locotenentul Cristescu, căruia Melania îi scoate peri albi:

"Când Melania se află undeva poți să te aștepți la toate surprizele. Te asigur că o să dăm de niște chestii care o să ne lase cu gura căscată. N-am eu destulă fantezie ca să-mi închipui jumătate din tot ce-i trece ei prin minte."

"Cel mai mare ghinion pe care poate să-l aibă un anchetator în viața lui e să dea de-o nebună ca asta!"

Melania, în stilul ei caracteristic, angajează trei gangsteri pentru a săpa un tunel până la muzeul unde se afla depozitat tabloul dorit. Și cum nu voia să rateze un "eveniment" așa de important din viața ei, îl ia pe prietenul ei Mirciulică și asistă, în direct, la spargere.

Mi-a plăcut cartea, m-a binedispus și am râs la momentele pline cu umor. I-am acordat 5 steluțe.

Recomand cu drag această carte! Pe curând!🕮