Cheile Băniței și Cetatea dacică

 După ce am luat prânzul la La Belle Epoque ne-am îndreptat spre următorul obiectiv. La aproximativ 8 kilometri nord de Petroșani, în comuna Bănița din județul Hunedoara, se află Cheile Băniței. Traseul este scurt, are aproximativ 250–300 de metri, însă pe această distanță pârâul Bănița trece printre pereți de calcar înalți și foarte apropiați, formând un culoar îngust, cu aspect aproape de canion.

Cheile Băniței: traseu prin apă

Locul se află pe culoarul Bănița–Merișor–Baru, între Depresiunea Petroșani și Depresiunea Hațegului. Din punct de vedere al reliefului, este o zonă în care calcarul a avut un rol important în formarea peisajului. Apa a pătruns în fisurile rocii și a contribuit la modelarea formelor carstice. Potrivit Centrului Național de Informare și Promovare Turistică Petroșani, actualul culoar ar reprezenta o fostă peșteră, al cărei tavan s-a prăbușit. Pereții rămași de o parte și de alta au fost apoi modelați de apă.

Acest lucru explică aspectul neobișnuit al cheilor. Pereții de calcar au suprafețe rotunjite și scobituri formate prin acțiunea apei. În albia pârâului se găsesc și marmite, adică adâncituri formate prin eroziune.

Cheile Băniței sunt diferite de multe alte obiective naturale deoarece traseul trece chiar prin apă. Pentru a parcurge cheile, trebuie să mergi prin albia pârâului Bănița, printre pereții de calcar. De aceea, este important să alegi o perioadă în care nivelul apei permite parcurgerea în siguranță.

Este important să porți încălțăminte specială, cizme de cauciuc sau încălțăminte impermeabilă, cu talpă cauciucată aderentă, pentru a preveni alunecarea pe pietre. Pe o porțiune a traseului este montat un cablu metalic de sprijin , instalat pentru a facilita deplasarea turiștilor.

Traseul spre Cetatea dacică de la Bănița

Cheile Băniței sunt interesante și prin ceea ce se află în imediata lor apropiere. Pe un deal care domină zona se găsește Cetatea dacică Bănița, una dintre cetățile dacice din Munții Orăștiei incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Legătura dintre cele două obiective nu este doar una geografică. Zona Băniței a avut o poziție importantă pentru controlul căilor de acces dintre Valea Jiului și Țara Hațegului. Un studiu publicat de Universitatea din Petroșani descrie chiar zona Cheilor Băniței drept o veche „poartă” de acces spre Țara Hațegului și Ardeal.

În prezent, cele două obiective pot fi parcurse împreună prin traseul tematic „Cetatea Bănița”, deschis publicului începând cu 1 august 2026. Traseul are 570 de metri, o diferență de nivel de 104 metri și este cotat cu dificultate medie. Pentru mine gradul de dificultate a fost dificil, poate pentru că nu am mai făcut mișcare de ceva timp. Urcarea durează aproximativ 40 de minute, iar traseul începe prin traversarea Cheilor Băniței și continuă prin pădure, pe un drum în pantă.

Eu am făcut traseul în aproximativ o oră sau mai mult, m-am oprit de mai multe ori, iar drumul în pantă mi s-a părut destul de abrupt. Însă, a meritat tot efortul. Cetatea dacică Bănița face parte din sistemul de fortificații al regatului dac și este una dintre cele șase cetăți dacice din Munții Orăștiei înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. A fost construită pe un vârf stâncos, într-un loc greu accesibil, folosind relieful ca element de apărare. Astăzi nu mai găsești aici o cetate în sensul obișnuit al cuvântului, cu ziduri înalte și construcții bine păstrate, ci mai degrabă un sit arheologic. Urcarea până la cetate merită însă și pentru priveliștea minunată asupra văii și a munților din jur.

În apropiere se află și Peștera Bolii, despre care voi povesti data viitoare. Împreună, cele trei obiective — Cheile Băniței, Peștera Bolii și cetatea dacică — spun, fiecare în felul său, povestea aceluiași teritoriu. 

Pe curând!

Muzeul Mineritului din Petroșani

Am ajuns în Petroșani și nu puteam să nu vizitez Muzeul Mineritului și chiar nu regret. Clădirea în sine are istorie. Este un fost sediu al Societății Petroșani, construit în 1920 și folosit ca muzeu din anii ’60. Muzeul a fost înființat în 1961, iar colecțiile adună obiecte, documente și utilaje legate de mineritul din Valea Jiului. Mi s-a părut foarte interesant și chiar mi-a plăcut.

Cel mai mult mi-a plăcut galeria amenajată la subsol. Au încercat să redea, cât se poate de bine, atmosfera dintr-o mină. Spațiul este îngust și întunecat, iar când vezi echipamentele și îți imaginezi că oamenii lucrau ore întregi în astfel de condiții, începi să înțelegi cât de grea era, de fapt, munca lor. Este reprodusă și o „colivie”, adică liftul cu care minerii coborau în subteran. Din fotografii și din vitrine nu poți să-ți dai seama cu adevărat de asta.

Imnul Minerilor

1 / 8

Minerii își țineau mâncarea într-o plasă suspendată, ca să nu ajungă șobolanii la ea. Dar partea cu adevărat stranie este că șobolanii nu erau omorâți: minerii observaseră că, înaintea unor surpări sau a unor acumulări de gaze, animalele deveneau agitate și fugeau. Erau considerați un fel de „sistem de alarmă” al minei.

„(...) Paraziții minelor, șobolanii, dau semnalul de alarmă, cum arată seismograful cutremurul pământului. Șobolanul aici, în întunecimea și tainele pământului, este prietenul muncitorului și este ținut în mare cinste. Muncitorul, flămând și el, își împarte bucuros cu el coaja de pâine uscată, căci el este animalul Sfintei Varvara, hramul minelor întunecate. În jurul grajdurilor din afunzimea minei – unde sunt adăpostiți caii – se adăpostesc cu sutele acești șobolani. Legende s-au creat în jurul lor. Spiritul ocnei, piticii minelor care trăiesc în imaginația aprinsă a muncitorilor și care, dacă apar în ocnă în fața unui muncitor, atunci acesta e pierdut, e fiul morții, așa povestesc între ei muncitorii. Ziua Sfintei Varvara este mare sărbătoare în toate ținuturile miniere, hramul minelor. Muncitorii serbează cu mare cinste această zi, căci cine supără pe Sfânta Varvara acela își atrage ura și răzbunarea ei. În copilărie ascultam cu groază la suflet legendele acestea, Sfânta Varvara și piticii minelor trăiau aievea în imaginația mea de copil. Cum mă temeam, când împreună cu alți tovarăși de joc – prieteni ai copilăriei – entram prin gura afumată a ocnei, și ne afundam tot mai adânc în întunecimea și răcoarea pământului. Așteptam în tot momentul să apară piticii și spiritul ocnei, la fiecare zgomot de picături de apă căzută din pereții ocnei și la fiecare licărire de opaiț îndepărtat prin întuneric, tremuram cu groază. Cum admiram și cum stimam muncitorii adunați în fața Anstalt-ului, unde își murmurau rugăciunea de coborâre în ocnă! Glück Auf!, Noroc Bun!, cu acest salut își ia rămas bun de la soție și de la copii, cu acest strigăt își salută camaradul când intră în ocnă și când se face schimbul. Acasă îl așteaptă copiii flămânzi ca să le aducă pâinea, pe care mâna lui aspră o despică din măruntaiele pământului. Minerul nici când nu știe dacă își va mai revea soția, copiii, părinții. Căci el duce un război crunt, zi de zi cu forțele pământului. În fiecare colț al ocnei îl pândește nenorocirea, spiritul rău al ocnei așteaptă clipa când să prăvălească peste el blocul greu de cărbune și glod umed, sau să dea drumul liber gazului comprimat printre straturile de cărbune, care se macină, zdrobind tot ce mintea și mâna omenească a iscodit și făurit cu grea sudoare. Sclavul chinuit al minei umede duce zi de zi, ceas de ceas și clipă de clipă povara grea a luptei pentru viața lui amară. Noroc bun!, îngână buza îngălbenită când vede mijind slaba lumină a soarelui în gura ocnei. Viața și-a salvat-o în fiecare zi și fiecare clipă minerul reîntors din mină. Este atât de impresionantă rugăciunea de mulțumită a grupului de muncitori ieșiți din ocnă. Acum, cu judecata coaptă, după ce am fost azvârilit și eu pe atâtea fronturi, abia acum înțeleg adevăratul rost al rugăciunii. În copilărie ascultam cu sfială și cu groază rugăciunea și cântecul muncitorilor care coborau în întunericul pământului, acum mă rog și eu cu ei, simt vibrarea și teama sufletului lor. Șți ei sunt oameni, soldați care luptă în fiecare clipă în prima linie de foc contra dușmanului, pentru viață și pentru pâine. Plătesc cu sudori negre și cu sânge diamantul negru care mână afară la lumină mașinăriile, fabricile, cultura și viața. Ei scot din măruntaiele întunecate, prin mii de primejdii, gârboviți și plini de poveri, forța aceasta, baza culturii și a binelui meci. Din vreme în vreme spiritul ocnei se răzbună crunt pentru tulburarea liniștei ocnei eterne. Ura lui doboară muncitorul frânt și obosit, cu camarazii lui cu tot”.

(Dominic Stanca, „Între două fronturi 1914-1918”)

Mi s-au părut interesante și poveștile despre accidentele miniere. Sunt prezentate câteva dintre tragediile care au marcat Valea Jiului și, citind despre ele, mi-am dat seama cât de puternic trebuie să fi fost legată comunitatea de mină. Când se întâmpla un accident, nu era afectată doar familia unui miner. Era afectat întregul oraș. Muzeul vorbește și despre grevele minerilor și despre conflictele sociale din diferite perioade. Asta mi-a plăcut, pentru că nu prezintă mineritul doar ca pe o industrie care a adus dezvoltare în zonă. Îți arată și partea dificilă: condițiile de muncă, nemulțumirile minerilor, accidentele și, mai târziu, declinul industriei.

Mină de cărbuni

1 / 8

A fost interesantă și povestea legată de Coloana Infinitului. Nu știam că elementele Coloanei lui Brâncuși au fost turnate la Atelierele Centrale din Petroșani. Mi s-a părut un detaliu foarte frumos despre oraș, mai ales pentru că nu este lucrul la care te gândești atunci când auzi „Petroșani”.

După vizită, am înțeles că mina nu a fost doar locul în care oamenii mergeau la serviciu. Mineritul a influențat orașele, familiile, felul în care erau construite comunitățile și chiar identitatea oamenilor din zonă.

La final am urcat și în mansardă. Povestea continuă prin expoziții dedicate unor teme diverse, de la istoria fotografiei și portul popular până la tradițiile, cultura și viața oamenilor din Valea Jiului. Sunt expoziții care depășesc tema mineritului și oferă o imagine mai largă asupra istoriei și patrimoniului zonei. Despre această parte a muzeului voi povesti însă într-un articol separat. După subsolul acela apăsător, schimbarea de atmosferă e chiar plăcută.

Nu este un muzeu mare și nici unul pe care să-l vizitezi pentru exponate spectaculoase. Dar merită văzut, mai ales dacă ajungi în Petroșani pentru prima dată. După vizită înțelegi mai bine istoria orașului și de ce mineritul a avut un rol atât de important în viața oamenilor din Valea Jiului.

Pe curând!

Cheile Sohodolului

Anul acesta mi-am propus să călătoresc mai mult în România, să descopăr locurile minunate care ne încarcă bateriile după o săptămână intensă de lucru și care au o poveste de spus. Așa am ajuns la Cheile Sohodolului.

 „Cheile Sohodolului sunt un letopiseț de piatră pe care trebuie doar să-l citești!”

Cheile Sohodolului se află în comuna Runcu, în județul Gorj, în Munții Vâlcan. Valea se întinde pe aproximativ 12 kilometri prin munte, între Runcu și Poiana Contului, iar drumul care o străbate permite accesul până în interiorul cheilor. Din loc în loc, stâncile se apropie de drum, apoi se retrag, lăsând loc pădurii și apei. Pentru cine vine pentru prima dată, impresia este că peisajul se schimbă continuu, deși înaintezi pe aceeași vale.

Înainte de a ajunge la formațiunile spectaculoase, am făcut un mic popas la un loc de rugăciune amenajat într-o grotă naturală, închinat Sfântului Nectarie. Am urcat câteva trepte, pe care erau scrise cele zece porunci, și am ajuns în lăcașul sfânt.  La intrare ne-a întâmpinat o cruce pe care scria „Nimic fără Dumnezeu”, iar în interiorul grotei se aflau icoane, lumânări și un mic altar. Este un loc simplu și liniștit, care se integrează firesc în peisajul stâncos din jur. Locul este dedicat Sfântului Nectarie și, potrivit relatărilor locale, a fost inspirat de Schitul Pahomie din Vâlcea.

Am aprins câteva lumânări, ne-am rugat, apoi ne-am continuat drumul spre chei unde am oprit, am explorat zona și am făcut fotografii. Inelul Domniței sau Inelul de Piatră se află la o altitudine de aproximativ 190 m față de nivelul șoselei. Se presupune că această formațiune ar fi reprezentat intrarea în Peștera Pârlajului. Prăbușirea galeriei ce făcea legătura între Inel și Peșteră a dus la apariția acestui curios fenomen carstic, unic în regiune. În jurul acestuia s-au țesut mai multe legende, scoțând în evidență misticitatea și unicitatea zonei.

Una dintre legende spune că aici se întâlneau pe ascuns doi tineri care se iubeau, dar a căror dragoste nu era acceptată de părinți. O altă poveste este mai puțin romantică: Inelul ar fi fost numit și „Inelul Dracului”, iar cel care reușea să vadă locul în care raza soarelui trece prin arcadă și atinge pământul ar fi fost sortit să descopere o comoară dacică.

Inelul Domniței poate fi admirat atât de pe drumul prin chei, cât și urmând un traseu marcat. Traseul până la formațiune este descris ca fiind unul de aproximativ o oră, mers lejer. Nu am știut de acest traseu, am aflat ulterior din sursele online locale, dar data viitoare vom urca până la inel.

Nariile sunt două formațiuni carstice spectaculoase pe care râul Sohodol le-a format aici. Seamănă cu niște nări gigantice, care parcă miros apa care le trece pe dedesubt. Sunt două tuneluri ovoidale, cel mare lung de 76 m și cel mic cu o lungime de 57 m. Când le privești nu te poți abține să nu te gândești dacă ai în față un organism viu sau doar niște roci lipsite de viață?

Fenomenul de carst reprezintă totalitatea formelor de relief de pe suprafața sau din interiorul rocilor solubile (calcare, dolomite, sare, gips) supuse acțiunii dizolvante a apelor. Formele carstice pot fi interne (peșteri, avene, văi subterane) sau externe (lapiezuri, doline, polii, chei, poduri naturale).

Pe lângă interesul geologic, Sohodolul are și o floră deosebit de variată. Monografia turistică a comunei Runcu menționează 345 de specii de plante vasculare, din 71 de familii, identificate pe o suprafață relativ restrânsă din Valea Sohodolului. Diversitatea este legată de relieful și de condițiile de sol și climă specifice zonei.

 Asta face ca o plimbare prin chei să fie interesantă și atunci când nu ai un obiectiv anume de urmărit. Stâncile și pădurea nu sunt doar parte din peisaj, ci formează un mediu în care s-au adaptat numeroase specii. Se remarcă câteva păsări care și-au găsit aici condițiile potrivite pentru a trăi și a se reproduce.

Declarate monumente ale naturii pentru raritate, specii protejate la nivel național și european, Lăstunul de stâncă (Hirundo rupestris) și Drăpneaua mare (Apus melba) depind în totalitate de habitatul de stâncărie.

 Datorită valorilor patrimoniului natural, aria naturală protejată ROSCI0129 Nordul Gorjului de Vest a fost declarată sit de importanță comunitară și a fost integrată din anul 2007 în rețeaua ecologică europeană Natura 2000.

Peisajul Cheilor Sohodolului a fost folosit ca decor pentru scene din Trandafirul galben, unul dintre filmele din seria cu Mărgelatu, interpretat de Florin Piersic. Dar zona nu înseamnă doar peisaje spectaculoase. Pentru cei care vor să rămână mai mult, există posibilități de escaladă, speologie și drumeție, numeroase trasee de alpinism, iar în perimetrul speologic Valea Sohodolului–Balta se găsesc peșteri și avene. 

Chiar și fără echipament sau fără să-ți propui un traseu dificil, Cheile Sohodolului merită o zi întreagă. Uneori, cel mai bun mod de a descoperi un astfel de loc este să nu încerci să vezi totul, ci să mergi fără grabă, să te oprești când ceva îți atrage atenția și să lași valea să-ți arate singură ce are de oferit. Eu am plecat de aici cu impresia că am văzut doar câteva pagini dintr-o poveste mult mai lungă și cu senzația că, relativ aproape de casă, există încă peisaje pe care le poți privi cu adevărat, nu doar fotografia. Așa că, data viitoare, voi face un traseu de dificultate medie și voi vizita și peșterile din zonă.

Tu ai vizitat Cheile Sohodolului? Ce te-a impresionat cel mai mult?

Pe curând!

Mănăstirea dintr-un lemn

După vizita la Salina Ocnele Mari ne-am hotărât să vizităm și Mănăstirea dintr-un lemn. Auzisem foarte multe despre această mănăstire, dar nu ajunsesem niciodată să o văd. Cum eram deja în zonă, am profitat de ocazie și am pornit spre Frâncești.

 Nu știam prea multe despre loc, în afară de povestea pe care o auzisem de-a lungul timpului. Tocmai de aceea, vizita a fost o ocazie de a afla istoria mănăstirii și povestea care au făcut-o atât de cunoscută.

Odată ajunși, am intrat să o vedem, apoi am continuat plimbarea prin incinta mănăstirii. Este genul de loc în care merită să te oprești puțin și să te bucuri de priveliște, nu doar să bifezi obiectivul de pe lista unei excursii. Am făcut câteva fotografii, apoi am rămas puțin să ne bucurăm de liniștea locului. 

 Mi-a plăcut această oprire tocmai pentru că nu a fost planificată în detaliu. A venit firesc după vizita de la Salina Ocnele Mari și s-a dovedit a fi una dintre acele opriri pe care le faci din curiozitate și pleci cu multe informații și cu dorința de a povesti și altora despre loc.

Despre mănăstire

 La intrarea în mănăstire este un panou pe care este scrisă istoria acesteia, informațiile ce urmează sunt de pe panou. Eu am făcut un rezumat, deoarece este multă informație. Situată la aproximativ 26 km sud de Râmnicu Vâlcea și la 9 km mai sus (la nord) de Comuna Băbeni-Bistrița, pe valea Otăsăului, în comuna Frâncești, separată prin dealurile vecine de mănăstirile Surpatele și Govora, pitoreasca „MĂNĂSTIRE DINTR-UN LEMN” încântă ochiul trecătorului și revarsă o deosebită bucurie și pace în sufletele celor care, căutând să cunoască frumusețile naturii și din tezaurul artistic al patriei noastre, zăbovesc mai mult la adăpostul zidurilor ei.

Este unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute așezăminte monahale din județul Vâlcea. Potrivit tradiției locale, mănăstirea a fost construită în primele decenii ale secolului al XVI-lea, după ce un pustnic ar fi descoperit într-un stejar secular o icoană a Maicii Domnului și, la îndemnul acesteia, ar fi ridicat o bisericuță din lemnul acelui singur arbore, de unde provine și numele așezământului. Legenda este consemnată încă din secolul al XVII-lea de diaconul Paul de Alep și este amintită ulterior de mitropolitul Neofit Cretanul și de poetul Grigore Alexandrescu. Această tradiție nu are legătură cu nuvela „Doamna Chiajna” a lui Alexandru Odobescu, care doar a valorificat literar legenda. 

Actuala bisericuță de lemn, ridicată în jurul mijlocului secolului al XVI-lea pe locul stejarului purtător de icoană, este un remarcabil exemplu de arhitectură religioasă populară. Construită din bârne groase de stejar îmbinate în coadă de rândunică, fără turlă și înconjurată de un pridvor deschis, ea păstrează simplitatea și rafinamentul construcțiilor tradiționale românești. În interior se află o catapeteasmă sculptată în lemn de tei, realizată în 1814, iar atmosfera de liniște și reculegere transformă acest lăcaș într-un spațiu de profundă spiritualitate.

 Cea mai de preț comoară a mănăstirii este icoana Maicii Domnului, păstrată astăzi în biserica mare. Considerată obiectul de patrimoniu cu cea mai mare valoare istorică și artistică al așezământului, icoana a stârnit de-a lungul timpului interesul unor reputați istorici de artă. Opiniile privind originea sa diferă: unii cercetători au atribuit-o unei tradiții foarte vechi legate de Sfântul Apostol Luca, în timp ce alții o datează în secolele XV–XVI și îi presupun originea în Bizanț sau la Muntele Athos. Indiferent de datarea exactă, icoana rămâne centrul vieții spirituale a mănăstirii și elementul în jurul căruia s-a păstrat vie tradiția întemeierii sale.

Ea a rămas un loc de rugăciune, unde generații de călugări și călugărițe au păstrat vie tradiția ortodoxă și au transmis mai departe patrimoniul spiritual al locului. Astăzi, mănăstirea continuă să atragă atât pelerini, cât și iubitori de istorie și arhitectură, fiind unul dintre cele mai reprezentative obiective religioase ale județului Vâlcea și o mărturie a legăturii dintre credință, tradiție și patrimoniul cultural românesc.

Dacă ai drum prin zonă, îți recomand să faci o oprire la Mănăstirea dintr-un lemn. Locul este superb și, dacă îți plac istoria, arhitectura veche și mănăstirile, cred că merită vizitată.

Pe curând!

O zi la Salina Ocnele Mari

Dacă vrei să scapi de căldura verii pentru câteva ore, Salina Ocnele Mari este o alegere foarte bună. Așa am făcut și noi: într-o dimineață ne-am urcat în mașină și am pornit spre salină. Am ajuns la ora 10:00, ne-am cumpărat bilete (60 de lei bilet/persoana) și am urcat in microbuzul care transportă turiștii în subteran. Înainte de a povesti cum a fost voi scrie foarte scurt despre istoria salinei.

Istoria exploatării sării la Ocnele Mari

Exploatarea sării la Ocnele Mari are o istorie de câteva milenii, favorizată de unul dintre cele mai mari zăcăminte de sare gemă din România, întins pe aproximativ 7,5 km lungime și 3 km lățime. Descoperirile arheologice arată că sarea era exploatată încă din neolitic, iar în perioada dacică zona a devenit un important centru de putere și comerț. De-a lungul Pârâului Sărat, dacii au ridicat un sistem de fortificații, al cărui punct central pare să fi fost așezarea de la Ocnele Mari–Cosota, considerată, potrivit cercetărilor arheologice, locul unde s-a aflat vestitul centru tribal Buridava. Exploatarea a continuat în perioada romană, când castrul de la Stolniceni asigura controlul asupra regiunii, iar în Evul Mediu sarea a devenit monopol domnesc și una dintre cele mai importante surse de venit ale Țării Românești, cunoscând o dezvoltare deosebită în timpul lui Constantin Brâncoveanu. Începând cu secolul al XVIII-lea, Ocnele Mari este menționată în documentele vremii drept cea mai importantă exploatare de sare din sud-vestul țării. Primele ocne deschise în zona Pârâului Sărat s-au surpat în timp, formând lacuri sărate precum Brăzi și Balta Roșie. Exploatarea modernă a început în secolul al XIX-lea prin amenajarea primelor saline sistematizate, fiind introduse treptat tehnologii tot mai performante, inclusiv prima mașină de extracție cu aburi instalată în România și metode moderne de exploatare minieră. Din 1959, sarea este extrasă atât prin dizolvare în sonde, cât și în subteran, iar din anii 1990 exploatarea se desfășoară în noua mină de la Cocenești, folosind una dintre cele mai moderne metode de exploatare la nivel mondial. O parte a galeriei subterane a fost amenajată ca punct turistic, unde vizitatorii pot descoperi istoria salinei, spații de agrement și joacă, precum și cea mai mare biserică subterană din România.

În inima muntelui de sare - experiența noastră

După această scurtă incursiune în istoria locului, să îți povestesc cum a decurs vizita noastră. Transportul cu microbuzul durează aproximativ 10 minute. Ajunși în salină, am început „exploatarea”. Am admirat expozițiile de artă plastică, am citit despre istoria salinei, apoi am mers să vizităm biserica. Slujba de duminică tocmai s-a terminat, dar am fost și noi miruiți de preot. Am spus o rugăciune, am făcut niște fotografii și ne-am continuat vizita. Deși era doar ora 11:00, ni se făcuse foame, așa că am mers la restaurant.

Restaurantul nu ne-a impresionat. Mâncarea a fost decentă, dar seamănă mai degrabă cu cea de cantină decât cu preparatele unui restaurant turistic. Oferta era destul de limitată. Eu mi-am comandat șnițel de pui cu piure de cartofi, un ecler și o apă plată, acest meniu a costat aproximativ 50 lei.

 După ce am mâncat, ne-am hotărât să ne dăm cu karturile cu pedale. Un bilet a costat 15 lei/ 15 minute. Eu am abandonat înainte să expire cele 15 minute, semn că ar trebui să fac mai multă mișcare. Cu toate acestea ne-am distrat foarte tare cu karturile.

După această activitate am mers într-un loc amenajat cu aparate de fitness, și mi-am lucrat puțin și brațele 😂, apoi am jucat șotron.

În salină mai sunt amenajate terenuri de fotbal, baschet și tenis de câmp, un patinoar, o sală de biliard, spații pentru tenis de masă și șah, precum și o cramă. Din păcate, în ziua vizitei noastre crama era închisă.

Per total, vizita la Salina Ocnele Mari ne-a plăcut. Spațiul este bine amenajat, există multe activități pentru copii și adulți, iar temperatura constantă o transformă într-o destinație excelentă în zilele toride de vară. Chiar dacă restaurantul nu ne-a impresionat, experiența în ansamblu a meritat și cu siguranță recomandăm o vizită dacă ajungi în județul Vâlcea.

Pe curând!

*Fotografiile sunt din arhiva personală

Din nou la Peștera Muierii din Baia de Fier

 Îți faci planuri să vizitezi un obiectiv turistic și pleci cu o experiență complet diferită. Așa s-a întâmplat și în cazul nostru la Peștera Muierii, din Baia de Fier, județul Gorj. Anul trecut, în iunie, am vrut să vizităm peștera, însă nu am reușit, trebuia să așteptăm în jur de 30 minute și deja se făcuse târziu.

Anul acesta am ajuns cu 6 minute peste ora fixă, iar casa de bilete se închisese. Trebuia să așteptăm o oră, deși nu ne grăbeam, am decis să plecăm. Am petrecut ceva timp prin împrejurimi, ne-am plimbat, am făcut fotografii și ne-am bucurat de liniștea locului.

Peștera Muierii este unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din România și una dintre cele mai vizitate peșteri din țară. Se află în comuna Baia de Fier, la poalele Munților Parâng. A fost modelată de râul Galben și are galerii care se întind pe o lungime de aproximativ 3,5 kilometri, însă doar etajul superior este amenajat pentru vizitare.

Numele peșterii este dat de o legendă veche. Se spune că, în vremurile în care zona era amenințată de invazii, femeile, copiii și bătrânii se refugiau aici, în timp ce bărbații mergeau la luptă. O altă tradiție locală spune că femeile veneau la gura peșterii pentru a toarce sau pentru a înmuia cânepa și inul în apa rece din interior. Indiferent care variantă este adevărată, numele a rămas până astăzi.

Dincolo de legende, peștera are o valoare științifică importantă. Aici au fost descoperite numeroase fosile de urs de cavernă și dovezi ale prezenței oamenilor preistorici, datând din Paleolitic.

Chiar dacă nu am intrat în peșteră, zona din jur merită timpul petrecut aici. Râul Galbenul, versanții stâncoși, pădurea și aerul răcoros creează un peisaj plăcut pentru o plimbare sau o pauză în timpul unei excursii prin nordul Olteniei. În apropiere se găsesc terase și spații de relaxare, iar dacă ajungeți în zonă puteți combina vizita cu alte obiective, precum Peștera Polovragi sau Transalpina.

Dacă ești curios să vezi cum arată interiorul peșterii, poți face un tur virtual: https://tur3d.real-tour.ro/show/?m=9LDM4aAioB5. 

Dacă vrei să afli mai multe despre descoperirile arheologice din Peștera Muierii, găsești aici studiul științific publicat în revista PNAS.

Data viitoare, când vom reveni, poate reușim să vizităm și interiorul peșterii. Cum spune o vorbă veche: a treia oară e cu noroc! Până atunci, rămân fotografiile și amintirea unui loc care ne-a convins că nu este nevoie să bifezi toate obiectivele pentru a te bucura de o destinație.

Dacă ai în plan o vizită, verifică programul înainte de plecare și încearcă să ajungi cu cel puțin 15-20 de minute înainte de ora de intrare. Accesul se face în grupuri, la ore fixe, iar casa de bilete se închide înainte de ultimul tur al zilei.

Pe curând!

GLORIANA - ambarcațiunea regală

 Când am aterizat pe aeroportul din Birmingham s-a pus o ploaie torențială, iar primul meu gând a fost că nu vom putea vizita nimic pe o asemenea vreme. Deși era ora șase și mai puteam vizita ceva în apropiere sau să ieșim în oraș la un suc, am preferat să rămânem în casă și să facem planurile pentru a doua zi.

Mic dejun la Moretown Belle

A doua zi ploaia s-a oprit în jurul orei 10, așa că am putut vizita Londra la pas. Prima oprire a fost la restaurantul Moretown Belle unde am servit „micul dejun”. Noi luasem micul dejun la ora 8 dimineața, la 11 voiam ceva pentru prânz, dar aici serveau micul dejun până la ora 11:30. Abia dupa această oră începeau să pregătească preparatele pentru prânz. 

Eu mi-am comandat un meniu „Good Girl” care conținea un ou, un cârnăcior, două felii de bacon la grătar, ciuperci și fasole care a costat 8,95 lire și o cafea americano care a costat 3,1 lire. Mâncarea a fost foarte buna, însă cafeaua nu a fost deloc pe gustul meu. Am observat că în multe localuri cafeaua era la fel, ceea ce mi-a lăsat impresia că nu sunt băutori de cafea.

După ce am mâncat am pornit la pas prin Londra, mergând spre St Katharine Docks unde am întâlnit-o pe Gloriana - ambarcațiunea regală.

Gloriana – The Queen’s Rowbarge

Această ambarcațiune a fost construită pentru a marca Jubileul de Diamant al reginei Elisabeta a II-a, sărbătorit în 2012, și reprezintă astăzi atât un simbol al tradiției maritime britanice, cât și o piesă spectaculoasă de patrimoniu cultural. Proiectul a fost inițiat de Jeffrey Sterling, Baron Sterling of Plaistow, fostul președinte al companiei maritime P&O. Ideea i-a venit după o discuție cu Charles al III-lea, pe atunci prințul de Wales, care sugerase un omagiu pe apă pentru regină.

Madame Tussauds - Budapesta

Proiectul a fost finanțat din donații private și a costat aproximativ 1,5–2 milioane de lire sterline. Construcția a început în 2011 și a durat aproximativ cinci luni. Peste 60 de meșteșugari și specialiști au lucrat la realizarea ambarcațiunii într-un depozit din Brentford, în vestul Londrei.

Ambarcațiunea a fost prezentată oficial reginei la 25 aprilie 2012, în Greenwich, iar Elisabeta a II-a a numit-o Gloriana. A fost concepută nu doar ca navă ceremonială pentru jubileu, ci și ca o moștenire permanentă, menită să promoveze utilizarea râului Tamisa și sportul canotajului, în special în rândul tinerilor.

Gloriana reînvie o tradiție veche de secole. În trecut, înainte de apariția transportului rutier modern, monarhii și nobilii londonezi se deplasau frecvent pe apă, iar Tamisa reprezenta principala arteră de transport a orașului. Procesiunile regale pe râu erau adevărate spectacole ceremoniale, iar ambarcațiunile regale simbolizau puterea și prestigiul coroanei.

Gloriana este prima ambarcațiune regală construită după mai bine de 250 de ani. Designul ei reproduce stilul ambarcațiunilor ceremoniale din secolul al XVIII-lea, însă tehnologia modernă a fost integrată pentru a asigura siguranța și durabilitatea navei.

Are aproximativ 26,9 metri lungime și 3,4 metri lățime și este construită în întregime din lemn, în principal stejar britanic, iroko și castan dulce. Exteriorul este foarte bogat decorat, cu sculpturi și ornamente acoperite cu foiță de aur, iar pe cabină sunt reprezentate stemele a 16 state din Commonwealth.

Ambarcațiunea este propulsată în mod tradițional de 18 vâslași, dar dispune și de două motoare electrice care pot fi utilizate pentru deplasări mai lungi sau în condiții mai dificile de navigație. La bord pot fi transportați aproximativ 30 de pasageri, iar echipajul include și membri ai personalului de punte.

Gloriana a devenit repede una dintre cele mai cunoscute ambarcațiuni de pe Tamisa. În 2012, ea a deschis parada fluvială organizată cu ocazia Jubileului de Diamant al reginei Elisabeta a II-a, eveniment numit Thames Diamond Jubilee Pageant. La această procesiune au participat peste o mie de bărci și nave, iar parada a fost organizată pentru a marca împlinirea a 60 de ani de domnie ai reginei.

Tot în 2012, Gloriana a avut un rol simbolic și în deschiderea Jocurilor Olimpice de la Londra. Ambarcațiunea a transportat torța olimpică pe râul Tamisa.

Astăzi, Gloriana este folosită în fiecare an la diferite evenimente organizate pe Tamisa. Participă la festivaluri, manifestări culturale și acțiuni caritabile. De asemenea, nava este implicată în proiecte educaționale, în special în activități dedicate tinerilor și organizațiilor caritabile.

St Katharine Docks

Am făcut și noi câteva fotografii cu Gloriana și ne-am continuat plimbarea prin Londra. St Katharine Docks este un port turistic situat lângă Tower Bridge, în estul Londrei. Este un loc liniștit, cu multe bărci și terase, iar contrastul dintre port și clădirile moderne din jur face zona foarte plăcută pentru o plimbare pe malul Tamisei.

Pe curând!

O privire asupra inegalităților sociale, teritoriale și biologice

 Cele mai frumoase descoperiri le faci când nu te aștepți! Mă plimbam prin parcul Sempione, fără vreun plan, pur și simplu mă bucuram de peisaj, când am văzut o clădire interesantă, așa am descoperit expoziția Inequalities.

Triennale Milano a găzduit cea de-a 24-a Expoziție Internațională, intitulată Inequalities. Expoziția a fost deschisă publicului între 13 mai și 9 noiembrie 2025, în Palazzo dell’Arte și în spațiile adiacente din Parco Sempione. Tema centrală a fost creșterea inegalităților sociale, economice, teritoriale și biologice în lumea contemporană.

Inegalitatea a existat dintotdeauna, sub forme diferite: socială, economică, demografică, culturală. Ne naștem inegali. Unele dintre aceste diferențe sunt naturale. Altele sunt produse și amplificate de decizii politice, economice și tehnologice. Într-o epocă în care riscul extincției speciilor, războaiele și dezechilibrele geopolitice cresc amenințarea asupra viitorului nostru, expoziția Inequalities propune o reevaluare a relațiilor umane și a inegalităților care le traversează.

Invită vizitatorul să privească, să compare și să tragă propriile concluzii. Expoziția a fost coordonată de Stefano Boeri, președinte al Triennale Milano și comisar general al ediției:

„Inegalitatea, diferența, diversitatea, distanța și dezechilibrul sunt chei potențiale, paralele și nu sinonime pentru descifrarea lumii de azi. Pentru a naviga în această bogăție semantică, am adunat gândurile, ideile și proiectele celor mai interesante minți din diferite domenii, concentrându-ne pe două perspective majore, două umbre tematice strâns interconectate: geopolitica și biopolitica inegalităților.”

În ceea ce privește accesul publicului, Triennale Milano a menținut pe parcursul anului 2025 o politică mixtă: unele instalații și evenimente au avut intrare gratuită, iar altele au fost incluse în biletul general. Instituția a organizat, de asemenea, zile și programe speciale cu acces liber, în special în perioada estivală, iar eu am nimerit într-una dintre zilele care ofereau acces gratuit la toate expozițiile.

Lista oficială a lucrărilor

Lucrările care au fost incluse în expoziție sunt: Cities (Nina Bassoli), We the Bacteria: Notes Toward Biotic Architecture (Beatriz Colomina și Mark Wigley), The Republic of Longevity. In Health Equality We Trust (Nic Palmarini și Marco Sammicheli), Clay Corpus (Theaster Gates), A Journey Into Biodiversity. Eight Forays on Planet Earth (Telmo Pievani), The Space of Inequalities. Environment, Mobility, Citizenship (DAStU și CRAFT, Politecnico di Milano), Atlas of the Changing World (echipa Triennale Milano), Towards a More Equal Future (Norman Foster Foundation), Radio Ballads (Serpentine), Milan Paradoxes and Opportunities (Damiano Gullì și Jermay Michael Gabriel), Shapes of Inequalities (Federica Fragapane), 471 Days (Filippo Teoldi), NOT FOR HER. AI Revealing the Unseen (Nicola Gatti, Ingrid Paoletti, Matteo Ruta), Portraits of Inequalities. Pittura di Classe (Giovanni Agosti și Jacopo Stoppa), The Fragility of the Future (Jacopo Allegrucci).

Voi descrie mai detaliat despre câteva dintre aceste lucrări, care mi s-au părut reprezentative și memorabile, pentru a nu face articolul prea lung.

Shapes of Inequalities

  Shapes of Inequalities - Federica Fragapane

Transformă date relevante în desene pentru a ilustra formele inegalităților din lume: dezechilibrul între bogați și săraci, poluarea, migrațiile, mobilitatea socială, disparitățile de gen și accesul inegal la resurse, diferențele de speranță de viață, impactul uman asupra planetei și biodiversitatea din corpul uman.

Portraits of Inequalities. Pittura di Classe - Giovanni Agosti și Jacopo Stoppa

Analizează peste 900 de portrete ale donatorilor spitalului Ca' Granda, ilustrând modul în care clasele privilegiate au fost reprezentate de-a lungul secolelor.

We the Bacteria: Notes toward Biotic Architecture - Beatriz Colomina și Mark Wigley

Explorează condiția microbiană a omului și arhitectura văzută din perspectiva microbilor, cu instalații colaborative între echipe de design și microbiologi.

A Journey into Biodiversity. Eight Forays on Planet Earth - Telmo Pievani

Telmo Pievani propune opt orașe imaginare, fiecare locuit nu doar de oameni, ci și de animale, plante, ciuperci și bacterii. Fiecare oraș este o instalație multisenzorială, realizată din materiale biodegradabile care se întorc la natură după expoziție. Există un oraș al ciupercilor, unde rețelele de miceliu sunt reprezentate prin sunet și lumină; un oraș al caracatițelor, cu forme fluide și tactile; și un oraș al oamenilor care pare surprinzător de extraterestru atunci când este privit în contextul planetar complet. Mesajul central: oamenii nu sunt separați de biodiversitate, ci fac parte din ea, iar ideea de „noi” trebuie regândită într-un mod mai larg și incluziv

The Republic of Longevity. In Health Equality We Trust - Nic Palmarini și Marco Sammicheli

Explorarea inegalităților în sănătate prin cinci ministere tematice, cu elemente interactive pentru colectarea practicilor sănătoase ale publicului.

Tal Maslavi- Autonomous Sensory Meridian Response 

Aceeași idee, dar la nivelul corpului, apare în lucrarea ASMR a lui Tal Maslavi. ASMR este o reacție fizică – o furnicătură plăcută care apare la nivelul scalpului, coboară de-a lungul coloanei vertebrale și se poate extinde în întregul corp. Acest tip de reacție este declanșat de stimuli vizuali și auditivi, precum șoapte, sunete delicate sau gesturi lente și repetitive. În acest proiect se urmărește evidențierea modului în care tehnologia a înlocuit progresiv contactul uman și a felului în care simțurile noastre sunt treptat anesteziate de noile ecrane.

ASMR, popularizat de rețelele sociale, a ajuns să substituie atingerea umană. În această lucrare, Maslavi explorează granițele dintre fizic și virtual, acolo unde ecranele au înlocuit contactul direct, iar senzațiile noastre sunt diminuate treptat.

 Inegalitatea aici nu este economică sau geografică, ci senzorială.

The Space of Inequalities. Environment, Mobility, Citizenship - DAStU și CRAFT, Politecnico di Milano

Explorarea inegalităților teritoriale: impactul schimbărilor climatice, accesul la resurse, mobilitate și cetățenie. Un exemplu în acest sens sunt Jakarta și Veneția - orașele amenințate de scufundare. Un metru în plus al nivelului Mării Adriatice se așteaptă să crească peste Veneția până în anul 2100. Comunitatea științifică consideră acest lucru inevitabil și se pregătește pentru el. Cum vom salva orașul-lagună, care își datorează echilibrul fragil legăturii sale cu marea? Poate părea un viitor îndepărtat, distopic, dar realitatea este că acesta este deja prezent. Prevenția este mai bună decât a plăti mult mai mult mai târziu. La 18 ianuarie 2022, Parlamentul Indoneziei a dat undă verde transferului capitalei de la Jakarta la Nusantara, o locație izolată din Borneo, aflată la 2000 km distanță. Construit în apropierea unor mlaștini unde converg treisprezece râuri, centrul Jakartei se scufundă din cauza greutății excesive a unei dezvoltări urbane și demografice neplanificate. Cei mai săraci locuitori vor plăti cel mai mare preț. Inovațiile tehnologice vor fi fundamentale, dar nu vor fi suficiente de unele singure: Jakarta ne arată că va trebui să ne regândim și modelele de dezvoltare și consum.

Diferența este că Jakarta a decis să mute capitala, însăVeneția nu are unde să se mute, astfel apare inegalitatea ca diferență de capacitate de adaptare. Nu toate orașele, nu toate societățile, își pot permite să „iasă din problemă”.

Nu mai știu din ce expoziție a făcut parte lucrarea „Auckland: turning back, but where?”, a trecut ceva timp, însă a fost un proiect interesant. Proiectul Predator Free 2050 din Noua Zeelandă este prezentat ca un exemplu extrem de intervenție umană asupra naturii. Eradicarea speciilor invazive, precum oposumul, în colaborare cu comunitățile Māori, ridică o întrebare incomodă: putem corecta trecutul fără a produce o altă formă de violență? Putem, cu adevărat, să dăm înapoi ceasul evoluției? În final, rezultatul va fi o Nouă Zeelandă redesenată de mâna omului, o nouă co-evoluție. Multe orașe sunt locuite de specii invazive, dintre care șobolanii sunt cei mai numeroși. Speciile non-native nu sunt rele în sine: ele evoluează profitând de greșelile umane. Inegalitatea nu este doar între oameni, ea se manifestă și între specii, iar omul este cea mai invazivă dintre ele.

Participări internaționale dedicate țărilor invitate

În această secțiune am avut parte de niște experiențe foarte interesante, am testat chiar și realitatea virtuală. 

Proiectul Tici Humanidadi: Weaving Humanity este structurat ca un pavilion național al Guinea‑Bissau, în care artiști locali și curatorii explorează teme de egalitate, solidaritate și valori comunitare prin arta textilă. Țesând Umanitatea - inegalitatea nu este analizată prin date sau scenarii, ci prin gest. A țese înseamnă a transmite valori, a construi legături, a păstra memoria. Guineea-Bissau nu poate elimina singură inegalitățile globale. Este un apel la responsabilitate colectivă. Spre deosebire de celelalte lucrări, aceasta nu propune control sau intervenție, ci solidaritate.

Togo – Out of Fashion - Studio NEiDA

Instalație realizată din blugi uzați, subliniind impactul industriei fast fashion asupra inegalității sociale și degradării mediului.

Polonia – A Brief Vacation -  Katarzyna Roj

Expoziție despre confort, redistribuire și reutilizarea deșeurilor urbane pentru bunăstare și sănătate. În cadrul acestui ambient, publicul era invitat să se întindă pe un „meditative daybed” (pat de meditație) realizat de Olaf Brzeski, înconjurat de un peisaj sonor, elemente olfactive și vizuale care completează experiența. Sunetul, fotografia și mirosul sunt parte din strategia curatorului Katarzyna Roj de a face din odihnă un mod de reflecție critică asupra inegalităților urbane și sociale. Mi-a plăcut foarte mult în acest pat de meditație, am stat mai mult de 10 minute cu ochii închiși, și chiar am simțit că mă aflu în Polonia.

Maghras, A Farm for Experimentation - Lulu Almana, Sara Al Omran.

Această lucrarea reprezenta pavilionul Arabiei Saudite care explora ecosistemul oazei Al Ahsa (UNESCO World Heritage Site) și transformările sale sociale și ecologice, prezentând o fermă de cămile experimentală prin elemente vizuale, sonore și narative inspirate din mediul rural, concepute să transmită atmosfera specifică a vieții agricole tradiționale din regiune

Nu am putut să stau prea mult în încăpere din cauza mirosului specific grajdului, dar a fost interesant.

Tehnologia revine explicit în proiectul IMAGINE AGI, semnat de Sebastian Errázuriz, Pavilionul Chile. Aici, publicul este invitat să interacționeze cu un chatbot de inteligență artificială și să își imagineze impactul AGI asupra educației, muncii, politicii și mediului. Nu este o celebrare a tehnologiei, ci un exercițiu de anticipare. Cine va controla aceste sisteme? Cine va beneficia de ele? Cine va rămâne în urmă? Inegalitatea apare ca o problemă de putere și acces la viitor, nu doar la resursele prezentului.

Prin intermediul acestor lucrări am „vizitat” mai multe țări precum: Austria, Liban, Puerto Rico, China, etc. Mi-a plăcut foarte mult și sunt recunoscătoare că am avut oportunitatea de a vedea toate expozițiile gratuit.

Privită în ansamblu, Inequalities nu a propus soluții simple sau un mesaj optimist de tip manifest. Expoziția a funcționat mai degrabă ca un instrument de cartografiere: a pus în relație date, imagini, spații și narațiuni pentru a arăta cât de structurale și persistente sunt inegalitățile în lumea contemporană. Am petrecut aproximativ trei ore pentru a vedea totul, pe fugă, și chiar și așa experiența a fost foarte intensă. O întrebare la care rămâne să reflectăm: cum ne raportăm fiecare dintre noi la inegalitățile care ne înconjoară?

Pe curând!