Noaptea Vrăjitoarelor

De Halloween, îți prezint vrăjitoarele mele!

Sunt realizate din materiale reciclate, fiecare având propria poveste.

Am făcut și un video pentru a se vedea mai bine, fiindcă fotografiile nu surprind toate detaliile.

Melodia „Ziua Vrăjitoarelor” a trupei Cargo se potrivește perfect cu atmosfera acestei seri, dar și cu cele trei vrăjitoare pe care le-am creat din materiale obișnuite:

• o carte de contabilitate bancară,

• manualul de instrucțiuni al robotului de bucătărie,

• și cartea Gretei Thunberg.

Pe lângă acestea, am mai folosit: boabe de cafea, mărțișoare, forme de brioșe, voalul de la o rochie de mireasă, resturi de materiale textile și ațe, scoici, con de brad , ambalaje de bomboane și lanț din biluțe albe de la o jaluzea veche.

Pentru lipit am folosit silicon la cald, iar ezultatul îl poți vedea în fotografiile de mai sus.

Noaptea e lungă, vrăjitoarele prind viață, iar magia reciclării e mai puternică decât pare...

BOO-HO-HOO!

Ce poți face din cărți vechi?

Magia reciclării nu se oprește aici. Dacă ți-au plăcut vrăjitoarele mele, vezi și alte personaje (sau ornamente) realizate din cărți/cataloage vechi:

- Zâna cea bună

- Spiritul pădurii sau o zână a pădurii

- O bufniță

- Vază de flori

You are invited to the Inlinkz link party!

Click here to enter

Fiecare pas spune povestea casei noastre

 Timp de șaisprezece ani am locuit în chirie. Șaisprezece ani în care am schimbat apartamente, cartiere, vecini — și, de fiecare dată, o mică parte din mine a rămas printre lucrurile pe care le lăsam în urmă. Împachetam totul cu grijă, ca și cum fiecare mutare era doar o escală până la adevăratul „acasă”. Am trăit în garsoniere modeste, în apartamente vechi care aveau pe pereți tapet uzat și demodat, spații pe care nu le puteam transforma după bunul plac, fără să întreb mai întâi proprietarul.

O casă, am învățat atunci, nu este doar o construcție din beton și cărămidă. Este un loc al stabilității și siguranței, un spațiu care prinde viață prin emoțiile celor care îl locuiesc. E o prelungire a personalității noastre, un ecou al poveștilor și visurilor noastre. În chirie, oricât ai vrea să te convingi că e „acasă”, rămâne mereu o distanță invizibilă între tine și pereții care nu-ți aparțin.

Cu fiecare mutare îmi promiteam că va fi ultima. Că următorul drum va fi, în sfârșit, către casa noastră. Dar viața are propriile planuri și ritmul ei. Până am reușit să strângem suficienți bani (și curaj), să începem construcția propriului cămin, au trecut câțiva ani. Apoi, într-o zi din 2017, am pus prima cărămidă din ceea ce avea să devină căsuța mult visată.

Parchet dublu stratificat și riflaje stejar - sursa: Alma Parchet

Construcția unei case e o lecție despre răbdare, dar mai ales despre alegeri. Fiecare detaliu are o poveste: culoarea pereților, lustrele care răspândesc lumina în încăpere și mobilierul ales cu grijă, asortat culorilor, care împreună creeză o atmosferă caldă și relaxantă. Dar cea mai grea decizie pentru noi a fost alegerea podelei.
Având mereu mâinile și picioarele reci, știam că o podea care atrage frigul nu era o opțiune. Căutam ceva care să nu fie doar estetic, ci și cald, durabil, potrivit nevoilor noastre. Nu voiam doar o suprafață pe care să pășim; căutam o podea care să aducă cu ea liniștea casei, dar și mirosul pătrunzător al pădurii, care să-mi amintească de aerul proaspăt de stejari și să simt natura chiar în mijlocul casei noastre. După ani întregi trăiți doar la bloc, tânjești după mirosul și calmul pădurii.

Mi-am amintit atunci de podeaua din casa bunicilor — lemnul cald, mirosul plăcut al dimineților de vară, senzația aceea de tihnă pe care nu o uiți niciodată. Așa am știut că vreau un parchet de lemn care să păstreze farmecul lemnului autentic, dar adaptat vremurilor moderne. Un parchet de lux care aduce căldură, rafinament și durabilitate.

Când am descoperit Alma Parchet, am avut senzația că am găsit exact ce căutam: echilibrul perfect între meșteșug și tehnologie, între tradiție și inovație. Produsele lor păstrează textura naturală a lemnului, dar oferă stabilitate și rezistență în timp — o combinație ideală pentru încălzirea în pardoseală, pe care o visam de ani întregi. Fiecare scândură de parchet dublu stratificat este finisată manual, cu o atenție rar întâlnită. Sub tălpi, nu simți o suprafață rece, ci fibra vie a lemnului, aceea care îți transmite căldură și calm.

Parchet margini curbe - sursa Alma Parchet

Astăzi, când pășesc în casă, știu că fiecare detaliu are rostul lui. Podeaua mea e martoră la tot: la diminețile liniștite cu o cană de cafea, la serile lungi în care eu și soțul meu stăm la povești, la după-amiezile când prietenii vin și râsetele lor se împletesc cu ecoul lemnului. E locul unde citim o carte, unde pregătim cine simple sau degustăm vinuri, unde fiecare moment petrecut împreună se transformă în amintiri de neuitat.

Sunt detalii care, la început, par nesemnificative, dar care, odată adunate, construiesc sentimentul de acasă. Iar atunci realizezi că parchetul nu e doar o pardoseală — este o poveste, o emoție sub fiecare pas.

Pentru mine, luxul nu înseamnă strălucire ostentativă, ci durabilitate — materiale de calitate care să reziste în timp. Înseamnă un material care nu se demodează, nu se uzează ușor, care îmbătrânește frumos, asemenea amintirilor noastre. De aceea cred că Alma Parchet nu oferă doar produse, ci podelele care susțin confortul și liniștea casei, care rezistă trecerii timpului și care devin parte din povestea noastră de fiecare zi, simplu, sincer și memorabil. 

Parchet dublu stratificat - finisaj spectaculos - sursa Alma Parchet

Parchetul dublu stratificat din stejar, cu tonuri naturale, e mai mult decât estetic — e practic, rezistent și cald. În fiecare fibră simți o poveste despre echilibru, despre eleganță și duritate, despre simplitatea acelui „acasă” care te primește mereu la fel, indiferent de zi.

Au trecut ani de atunci, dar de fiecare dată când intru în casă și simt sub picioare lemnul acela cald, știu că am făcut alegerea potrivită. Casa nu e perfectă, dar e a noastră.
E locul unde, după ani de așteptare, visul de a avea o casă s-a împlinit, iar parchetul premium ales e dovada unei alegeri înțelepte, de durată.

Adevărata casă nu se măsoară în metri pătrați, ci în liniștea pe care o simți când te întorci la ea. Iar liniștea mea începe cu fiecare pas pe parchetul din lemn — care poartă căldura, echilibrul și promisiunea unui cămin construit cu suflet.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2025!

Dosarul Lăzărescu: Redeschis!

Duminica trecută, după ce am venit de la Festivalul Toamnei, m-am pregătit să merg la relansarea filmului „Moartea Domnului Lăzărescu”, în regia lui Cristi Puiu. A fost un eveniment pe care nu voiam să-l ratez — o ocazie specială de a vedea, pe marele ecran, filmul care a marcat un moment definitoriu pentru noul val al cinematografiei românești.

La două decenii de la lansarea sa inițială, „Moartea Domnului Lăzărescu” rămâne o experiență cinematografică intensă, tulburătoare și profund umană. Povestea aparent simplă a unui bătrân bolnav, plimbat de la un spital la altul printr-un București amorțit și cinic, se transformă într-un portret al unei societăți în care birocrația, oboseala și indiferența ucid mai repede decât boala însăși.

Lipsa empatiei este unul dintre motivele pentru care imaginea filmului frapează atât de puternic. Totuși, e important să nu cădem în simplism: empatia nu dispare de pe chipurile oamenilor ca prin farmec. M-am gândit, pe parcursul proiecției și în timpul sesiunii Q&A cu Anca Puiu și Alina Berzunţeanu, la medicii care fac gărzi de douăzeci de ore și la efectul extenuării asupra capacității lor de a fi prezenți emoțional. După un asemenea maraton, compasiunea se topește — nu pentru că medicul ar fi, în esență, rece, ci pentru că sistemul îl stoarce de puteri. Este o remarcă importantă: vina nu mai este doar individuală, ci aparține întregului sistem.

Filmul este inspirat dintr-un caz real — cel al pacientului Florin Nica, care a fost refuzat de trei ori la internare și a murit înainte de a primi îngrijiri medicale. Această întâmplare a stat la baza scenariului și a dat filmului forța sa documentară. Dintr-o tragedie concretă, Cristi Puiu a construit o poveste universală despre suferință, singurătate și un sistem care, adesea, pare să fi uitat scopul său fundamental: grija față de om.

Dante Remus Lazarescu, interpretat magistral de regretatul Ion Fiscuteanu, este omul de lângă noi — vulnerabil, singur, prins într-un sistem care nu mai are timp pentru suferința individuală. Felul în care Cristi Puiu construiește fiecare cadru, fiecare dialog, ne face martori tăcuți ai unei agonii care devine, paradoxal, o radiografie a întregii lumi din jurul lui.

„Moartea Domnului Lăzărescu” este un film de patrimoniu cultural, o mărturie despre noi, așa cum eram — și, poate, așa cum încă suntem. Despre un sistem care, poate, a murit odată cu Dante Remus Lăzărescu și care, din păcate, nu a fost niciodată resuscitat. Nu e un film despre moarte, ci despre viață — despre demnitate, fragilitate și adevărul incomod că suferința și lipsa empatiei ne afectează pe toți, iar sistemul în care trăim adesea e incapabil să ofere oamenilor sprijinul și respectul de care au nevoie.

 Este un film care te răscolește, dar pe care trebuie să-l vezi. Pentru că, oricât de inconfortabil ar fi adevărul pe care îl arată, este al nostru.

Așadar, da — Dosarul Lăzărescu s-a redeschis. Iar dacă-l privim cu sinceritate, poate vom învăța ceva din el. Filmul rulează deja în cinematografe din 24 octombrie.

Festivalul Toamnei la Pielești

Toamna și-a făcut simțită prezența la Pielești nu doar prin ploi și aerul rece, ci și printr-un eveniment care a adunat laolaltă întreaga comunitate: a doua ediție a Festivalului Toamnei, desfășurată pe stadionul comunei, în ziua de Sfântul Dumitru.

Chiar dacă dimineața a început cu frig și ploaie, parcă natura a ținut cu oamenii – norii s-au risipit exact când festivalul era gata să înceapă. Din acel moment, în locul picăturilor reci de ploaie au apărut zâmbete, muzică și culoare.

Copiii — sufletul festivalului

Festivalul de la Pielești nu e doar o sărbătoare a roadelor toamnei, ci mai ales una a copiilor. Elevii din școală și preșcolarii din grădiniță au fost vedetele zilei. Cu emoție și entuziasm, și-au amenajat fiecare câte o „tarabă”, unde au vândut produse făcute cu ajutorul mamelor lor: dulcețuri de casă, borcane cu murături, ceaiuri aromate, plăcinte, prăjituri, fructe și legume.

Fiecare stand spunea o poveste. Borcanele frumos etichetate, dovlecii sculptați, frunze arămii, farfuriile cu prăjituri și zâmbetele copiilor au transformat stadionul într-o piață plină de viață și căldură.

Pe scenă, cei mici au adus și un spectacol dedicat toamnei — cântece, poezii și dansuri pregătite cu grijă împreună cu dascălii lor. În ciuda vremii reci, s-a simțit energia copiilor și bucuria lor sinceră de a fi parte dintr-un eveniment care le aparține.

O toamnă bogată

Festivalul a fost mai mult decât o manifestare culturală – a fost un moment de legătură între generații. Părinți, bunici, profesori și localnici au venit să susțină copiii, să guste din bunătățile lor și să se bucure de atmosferă.

Printre tarabe, se auzeau râsete, se schimbau rețete, iar oamenii își aminteau de vremurile când toamna era, înainte de toate, un prilej de a celebra munca din gospodărie, grija pentru familie și bucuria de a pregăti proviziile pentru iarnă.

De altfel, spiritul comunitar a fost cuvântul de ordine. Într-o lume tot mai grăbită, în care oamenii par să nu mai aibă timp unii pentru alții, evenimente ca acesta reușesc să ne aducă aproape, să ne smulgă un zâmbet și să ne reamintească bucuria simplă de a fi împreună.

Tradiție care unește comunitatea

Organizatorii au reușit să îmbine tradiția cu bucuria simplă a toamnei: produse locale, muzică, copii fericiți și un public cald. Chiar dacă ediția a doua a festivalului a fost marcată de vremea capricioasă, entuziasmul oamenilor a fost suficient de puternic cât să încălzească atmosfera.

A doua ediție a Festivalului Toamnei de la Pielești a fost dovada că tradițiile pot renaște, atunci când sunt susținute de oameni simpli, uniți de același spirit: grija pentru ceilalți și bucuria de a dărui.

Chiar și după ce spectacolul s-a încheiat și tarabele s-au golit, pe stadion a rămas ceva mai important decât orice decor – spiritul unei comunități vii, care știe să transforme o zi de toamnă într-o adevărată sărbătoare.

Eu n-am plecat acasă cu borcane de dulcețuri, murături sau prăjituri, ci cu un tablou din ipsos cu un cal, pe care abia aștept să îl pictez — și, bonus, să mă încălzesc, o gogoasă mare și caldă. Poate cel mai dulce mod de a încheia o zi de toamnă la Pielești.

Mă întreb dacă și în localitatea ta există un festival al toamnei sau o sărbătoare asemănătoare?

Pe curând!🍁🍂

Marșul cel lung

 Marșul cel lung este un roman scris de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachman și este, într-adevăr, un roman tulburător.

Încă din Evul Mediu, oamenii au fost atrași de jocurile sângeroase, de spectacolul durerii și al morții privite ca formă de distracție. În arene sau piețe publice, suferința devenea un prilej de fascinație colectivă, o formă stranie de catharsis. De la turnirurile violente și execuțiile privite cu încântare, până la competițiile moderne ce glorifică violența sub pretextul divertismentului, omenirea a rămas captivă aceleiași dorințe de a-și privi propriile limite. Romanul Marșul cel lung, de Stephen King, reia această obsesie ancestrală, transformând-o într-o alegorie crudă despre supraviețuire, sacrificiu și prețul sângeros al gloriei.

Deși nu este un roman extraordinar, este totuși bun. Acțiunea se petrece pe parcursul a cinci zile pe o autostradă, unde 100 de băieți sub 18 ani trebuie să meargă cu o viteză de 6,4 km/h. Mergi sau mori, sunt două variante, nu există cale de mijloc.

A exagerat puțin cu descrierea băieților spunând că slăbiseră foarte mult, pierzându-și mai mult de jumătate din greutate corporală, dar poate așa se vedeau ei din cauza nesomnului și a mersului continuu. În realitate, în cinci zile nu ai cum să arăți ca un subnutrit, mai ales dacă totuși mănânci — King exagerează intenționat din motive artistice, pentru a sublinia degradarea fizică și psihică, nu realismul biologic.

Nu au fost prea multe detalii despre acest joc numit ”Marșul cel lung”  sau ce s-a întâmplat cu câștigătorul. Cartea mi-a lăsat o stare de neliniște și o senzație de gol, pentru că te face să te întrebi până unde poate merge omul pentru glorie sau pentru a fi remarcat. Finalul, deși ambiguu, amplifică sentimentul de absurd și neputință.

Per total, i-am acordat 3 steluțe, iar mai jos voi lăsa câteva citate care mi-au plăcut.

„Garraty se gândi că amintirile erau ca o linie zgâriată pe pământ. Cu cât te întorceai  mai mult în urmă, cu atât era mai ștearsă și mai greu de distins; până când, în cele din urmă, nu se mai zărea nimic, doar pământul neted și gaura neagră de neant din care apăruseși.”

„[...]aproape că auzea cum îi funcționează mașinăria dinăuntrul capului: lent, greoi, și totuși la fel de sigur ca moartea și la fel de inevitabil ca impozitele. Cumva, era impresionant.”

„- Este uluitor felul în care mintea dirijează corpul, felul în care îi poate prelua controlul, dictându-i ce să facă! O gospodină obișnuită poate parcurge până la douăzeci și cinci de kilometri pe zi, între frigider, masa de călcat și frânghia de întins rufe. La sfârșitul zilei, este gata să-și ridice picioarele pe masă; totuși, nu-i epuizată. Un comis-voiajor, care bate din ușă în ușă, poate străbate douăzeci și cinci de kilometri. Un licean legitimat la fotbal merge și aleargă treizeci și opt - patruzeci și cinci kilometri... asta într-o zi întreagă, de dimineața de când se scoală până seara la culcare. Toți obosesc, dar niciunul nu-i epuizat.

- Dar să presupunem că-i zici gospodinei: azi trebuie să străbați douăzeci și cinci de kilometri înainte să ai voie să cinezi.

- Ar fi epuizată, nu doar obosită.”

„Știința morții, reală și incontestabilă ca o fotografie, încearcă să se strecoare și să-l înnămolească. Încearca să-l paralizeze. O ignoră cu o indiferență disperată. Coapsa lui era o agonie incredibilă, dar era atât de concentrat încât abia o simțea.”

Tu ai citit cartea? Cum ți se pare?

Inițiere în lumea brânzeturilor. Mic curs despre brânzeturi

 Craiova, 25 octombrie 2025 – În acest weekend, Ramada Plaza Craiova este gazda unui eveniment cu totul special: Treasures of the East. Un festival dedicat iubitorilor de vinuri, brânzeturi și beri artizanale din Europa de Est, care a reunit producători și degustători din România, Bulgaria și Republica Moldova. Printre momentele deosebite ale zilei de sâmbătă, la care am participat și eu, a fost cursul „Inițiere în lumea brânzeturilor”, susținut de Marian Timofti, președintele Federației Naționale a Degustătorilor Autorizați din România (FNDA).

Marian Timofti este un adevărat maestru al degustării și al analizei senzoriale în România. Este somelier profesionist certificat de Asociația Italiană a Somelierilor și a fost jurat în numeroase concursuri naționale și internaționale de vinuri. Cu o pasiune aparte pentru brânzeturi, cafea, uleiuri și mezeluri, el este și formator în domeniul analizei senzoriale, pregătind degustători autorizați care să recunoască subtilitățile gustului și aromelor.

 O incursiune în universul brânzeturilor

Marian Timofti ne-a ghidat pas cu pas prin tainele degustării brânzeturilor, explicându-ne cum să apreciem textura, aroma și aspectul fiecărei brânze. Am învățat despre importanța maturării și despre diferențele dintre diverse tipuri de brânzeturi. Care este diferența dintre aromă și parfum? Voi da chiar exemplul pe care ni l-a dat la curs: Treci pe lângă un tei înflorit, simți ce …? Parfumul florilor de tei, bineînțeles. Dacă vrei să simți aroma, trebuie să mesteci florile de tei.

Ne-a prezentat ustensilele speciale cu care se taie brânza, precum mandolina care se folosește pentru a tăia brânza moale cu mucegai.

Brânzeturile maturate – dure, la fel ca vinurile – trebuie lăsate cel puțin 30 de minute să respire. Doar așa își eliberează aromele reale, capătă textura potrivită și îți dezvăluie toată complexitatea gustului.

Un alt momente care mi-a plăcut foarte mult a fost povestea brânzei Bitto, o raritate mondială, despre care îți voi povesti imediat.

Povestea brânzei Bitto

Bitto este o brânză tradițională din regiunea Valtellina, situată în Alpii Lombarzi din nordul Italiei. Această brânză are o istorie de peste 1.000 de ani și este considerată una dintre cele mai vechi brânzeturi comestibile din lume. Ce o face cu adevărat specială este procesul de producție și maturare.

Bitto se produce în mod tradițional în lunile de vară (4 luni pe an), în calécc (cabane alpine), folosind lapte de vacă Bruna Alpina și până la 20% lapte de capră Orobica, o rasă autohtonă din Alpii Bergamaschi. Maturarea brânzei se face în mod natural, fără utilizarea de culturi bacteriene selecționate, iar procesul poate dura peste 10 ani. Această lungă perioadă de maturare conferă brânzei arome complexe și o textură unică.

În 1996, Bitto a primit statutul de Denumire de Origine Protejată (DOP) la nivel european. Cu toate acestea, un grup de producători tradiționali a considerat că standardele DOP nu reflectau suficient tradițiile și calitatea produsului lor. Astfel, au creat Bitto Storico, o variantă care respectă metodele tradiționale de producție și care este susținută de Slow Food ca un produs de patrimoniu culinar.

Ultimele momente ale cursului

A fost un mini curs care s-a terminat cu o degustare de brânzeturi pe care noi, cursanții, trebuia să jurizăm, să votăm brânza care ne-a plăcut cel mai mult. Am plecat mai devreme și nu am aflat care a fost brânza câștigătoare a concursului „Cheeses of the East”.

Am filmat, însă nu de la început, ci din momentul în care prezenta ustensilele, așa că îți recomand să vizionezi acest video, deoarece vei afla mult mai multe informații decât cele prezentate în articol. Durata videoclipului este de 12 minute — foarte prețioase. Poți viziona filmarea aici:

O zi plină de povești și arome de brânzeturi!

Pe curând!

Lumea ciupercilor

 Uneori, cele mai frumoase descoperiri se ascund acolo unde nu te aștepți. Așa mi s-a întâmplat la Cittadella Viscontea din Bergamo: mă plimbam fără o direcție specifică când, trecând prin poarta cetății, am descoperit un mic univers dedicat ciupercilor. Sub zidurile de piatră, într-o sală discretă, se desfășura o expoziție fascinantă: „I Funghi – Il Regno della Sostenibilità”.

Organizată de Gruppo Micologico G. Camozzi, expoziția aduna laolaltă sute de specii de ciuperci – o adevărată colecție a diversității naturii. De la exemplare minuscule, în forme fragile și fosforescente, până la ciuperci masive, colorate, cu forme bizare și spectaculoase, totul era aranjat cu o precizie care trăda pasiunea organizatorilor. Nu era doar o simplă prezentare științifică, ci o poveste despre viață, echilibru și legătura nevăzută dintre toate lucrurile.

 Miceliul – viața de sub pământ

Miceliul este partea invizibilă a ciupercilor, ascunsă sub pământ. Se dezvoltă sub formă de filamente fine care se ramifică în toate direcțiile, creând o rețea uriașă. Această rețea se conectează cu rădăcinile copacilor și cu alte plante, facilitând schimbul de apă și nutrienți între sol și plante. Astfel, miceliul acționează ca o ”autostradă subterană” care leagă organismele între ele și menține echilibrul ecosistemului.

Când aceste filamente se organizează, dau naștere sporoforului – partea vizibilă, pe care o numim simplu ciupercă. Ideea că sub pământ există o astfel de rețea invizibilă, dar plină de energie și vitalitate, care susține întreaga natură, mi s-a părut pur și simplu magică.

Ciupercile și omul preistoric

Încă din cele mai vechi timpuri, ciupercile au făcut parte din viața oamenilor. Omul primitiv, vânător și culegător, se hrănea cu fructe de pădure și ciuperci, resurse prețioase, deși efemere. Unele triburi folosesc și astăzi ciuperci halucinogene în ritualuri șamanice – o dovadă că această legătură este și spirituală, nu doar alimentară.

Alte utilizări ale ciupercilor în preistorie au fost identificate odată cu descoperirea Omului din Similaun, în anul 1991. Mumia din Similaun este o relicvă antropologică găsită în Alpii Ötztal, la poalele muntelui cu același nume, la granița dintre Italia și Austria. Cunoscut sub numele de Ötzi, se estimează că a trăit între anii 3300 și 3200 î.Hr.

Împreună cu corpul mumificat au fost găsite, pe lângă resturi de îmbrăcăminte și obiecte personale de mare interes arheologic, și fragmente din Piptoporus betulinus (Basidiomycetes), probabil folosită ca antiseptic datorită proprietăților sale antiparazitare documentate, precum și o bucată din Fomes fomentarius (Basidiomycetes), cunoscută și sub numele de ciupercă de iască. Aceasta era utilizată pentru aprinderea focului până la inventarea chibritului, în anul 1826.

Până la acea dată, tehnica aprinderii focului se baza pe folosirea unui producător de scântei (precum silexul sau oțelul) și a materialului numit iască, capabil să declanșeze și să întrețină flacăra.

Timp de milenii, oamenii au folosit diverse materiale ca iasca, însă Fomes fomentarius juca un rol deosebit de important – denumirea sa științifică reflectă această utilizare: „fomes” însemnând „lemn de candelă”, iar „fomentarius”, „cel care întreține focul”.

Arhitecții invizibili ai naturii

Fără să ne dăm seama, ciupercile mențin echilibrul naturii, transformând resturile în nutrienți și făcând viața posibilă. Aceste organisme există de peste 500 de milioane de ani și au reușit să colonizeze aproape toate mediile terestre. Mult timp considerate plante, ele au primit, abia în secolul XX, propriul lor regn – Regnul Fungi. Până la jumătatea secolului trecut, tot ceea ce exista în natură era împărțit în trei Regnuri: Animal, Vegetal și Mineral.

În această clasificare, ciupercile erau considerate parte a Regnului Vegetal, din cauza asemănărilor de formă și structură cu plantele.

Odată cu dezvoltarea biologiei moderne, această viziune s-a schimbat radical. În anul 1969, cercetătorul Robert H. Whittaker a propus o nouă clasificare a lumii vii, împărțind organismele în cinci Regnuri: Monera (bacteriile), Protista, Fungi (ciupercile), Plantae (plantele) și Animalia (animalele).

Ciupercile sunt organisme eterotrofe, ceea ce înseamnă că nu își pot produce singure hrana, ci depind de surse externe de substanțe organice.
Această caracteristică le apropie mai mult de animale decât de plante. În schimb, ele îndeplinesc o funcție importantă în natură – transformă resturile vegetale și animale în nutrienți, închizând cercul vieții. Astfel, împreună cu bacteriile și alte microorganisme, ciupercile îndeplinesc funcția fundamentală în ciclul vieții: aceea de a descompune materia organică, contribuind la regenerarea continuă a ecosistemelor.

Expoziția „I Funghi – Il Regno della Sostenibilità” mi-a arătat că aceste organisme sunt foarte importante pentru natură, lucrând neobosit, în tăcere, pentru regenerarea și menținerea ecosistemelor.

M-a impresionat expoziția din Bergamo prin modul în care te face să vezi și să înțelegi natura – să observi cât de tăcut, dar puternic lucrează ciupercile pentru a menține viața în jurul nostru. 

Pe curând!🍄